Luni, 7 septembrie, la sediul central „Mihail Sadoveanu” al Bibliotecii Metropolitane, continuând seria năvalnică (pentru unii, chiar năucitoare) a cărţilor publicate una după alta în ultimii cinci ani, Constantin Kapitza şi-a lansat volumul de versuri „Linişte de ceară”. Moment de maturitate poetică, pagini cu o scriitură bine definită, fără ezitări stilistice, bine centrată în metaforă, provocând cititorul la travaliul savuros al lecturii.
Ne întâlnim cu un poet care, abuzând, parcă, de talent, defilează cu toate emoţiile condiţiei de a fi om. Constantin Kapitza pune pe taraba literaturii o ofertă valabilă, livrează un mesaj poetic cu forţa lui „oricând” în haina lui „acum”.
Este o poezie a timpului nostru, reinventând frumosul într-o altă nouă spusă. Este o poezie ale căror cuvinte cântă din muzica unui eu de tumult: Când cuvintele mele nu se mai iubeau
deveneau imposibile, se ciocneau
şi ca roţile fântânilor
cântau toate deodată.
încetase să mai scrie, mâinile îi stăteau inerte, băgate până la cot în zeama zilei, acolo unde nu se mai întâmpla nimic şi lucrurile treceau unu’-ntr-altul, fără contur. recitea unele paragrafe… de nerecunoscut, şi-i plăcea: tocmai se-ntâlnea cu cineva care s-ar fi putut folosi de corpu’ lui ca să-şi umple gura cu bere calduţă, ca să râdă în iarbă prosteşte, ca să-şi strige femeia uitată între boabele de strugure arămii, cineva atât de bun, încât să-i fi putut purta în riduri îngrijorarea de-a fi…
stau trântit în pat, ca o lepră, şi mă uit pe pereţi ofticat. mi-ar plăcea să ies din casă să-mi cumpăr cărţi. dar nu pot, că n-am bani. nici familia nu mai mă lasă… motanu’ nu spune nimic, tace, dar eu ştiu că tace conspirativ. cactuşii parcă mă vorbesc pe la spate, vecinele se-ntreabă de ce n-am niciun libidou…
mă tot gândeam ce aş putea face, la ce joburi m-aş băga… şi mi-am adus aminte de o fază dintr-o carte a lui henry miller. tipu’ povesteşte cum se mai scotea uneori cu masa în vremea crizei: unii oameni îl mai invitau să ia prânzu’ la ei, iar asta numai şi numai pentru că, atât cât dura masa, ăsta le vorbea ca un televizor şi vorbea… interesant. e o idee! eu, unul, dacă copiii ar avea bani, le-aş spune o poveste de adormit… adulţi.
later edit: am dat o căutare pe goole după sintagma “poveste de adormit adulti”. la naiba, se pare că e titlul unei piese de teatru! nici pe cei mici nu îi mai pot prosti. oricum, şi eu am scris pe vremuri o piesă de teatru. se numea “hamlet”…. .
.
.
.
locuiesc foarte aproape
de-o vreme ploioasă
clanc-clanc!
armez şi apăs
trăgaciul unei vieţi
sunt eu, nebunu’
îndrăgostit de-o altă diagonală
la următoarea mea mutare
iau şahu’ în spinare
şi tabla o-ndulez
după profilul tău
chinez
pantofii mei au toc de curvă
şi geaca mea-i din pielea unui gigolo băşit
sunt rupt din rai în cârpa de la spate
chiar şi picioarele refuză să mă poarte
în sensul lor invers de mers .
acuma dorm pe fundu’ mării
înfăşurat în solzii peştilor ţepoşi
în orice clipă o să vină
să-mi stea la frunte
o femeie tâmplă
să-mi stea la umăr
o femeie braţ .
în timpurile vechi, cărturarii plecau la drum cu un cufăr de cărţi. era ca şi cum ar fi cărat moaşte de sfinţi. nimeni nu sta să se-ntrebe “da’ ce cărţi?”. acu’, dacă proştii s-au apucat de scris, ce căcat să-ţi mai pui într-un cufăr vuitton? o sticlă de gin? da’ ce-ţi veni să te apuci de citit?!
poate că dragostea e un sentiment primitiv
poate că d-aia, când mă plimb printre lebede, mă-ndrăgostesc
de unu’ singur
poate că d-aia, când iubesc, e simplu de tot .
