În ultima vreme, toată lumea este morală. E o chestie la modă. Orice ai face, important e să crezi (să te convingi) că faci bine şi, mai ales, să fii cu adevărat tu. Dacă vine din natura ta intimă şi „esenţială” înseamnă că pe tine te exprimi şi că o faci cu necesitate; comportamentul tău devine moral în virtutea „măreţului” fapt că îţi afirmi individualitatea. Argumentul umblă prin lume şchiop şi vântură putoarea relativismului moral. Rămâne însă (pentru mine) întrebarea cum ai putea să ţii de nişte comandamente universale rămânând totuşi ceea ce eşti. Să cauţi invariabilul?
.
5 Comentarii
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
Legat de ceea ce este moral sau nu, sau la moda cum zici tu. Depinde de punctul de referinta. Adica pentru o tipa care isi inseala barbatul dar nu simte nici un fel de vinovatie, faptul in sine nu este imoral in nici un fel, caci a actionat din natura ei intima “esentiala”. Totusi faptul ramane imoral din punct de vedere social sau/si religios. Problema pe care o ridici tu e de fapt unde se intersecteaza astea doua planuri. Probabil se intersecteaza in coercitie. Intr-o societate in care femeia ar fi lapidata pentru adulter, gestul ei ar capata probabil si in propriii ochi o doza mult mai mare de vinovatie. Pentru ca orice tip de indiguire vine cu crearea de pattern-uri, poate nu musai morale, dar care au mare potential de a capata macar conotatii morale. Pe cand intr-o societate lipsita de constrangeri morale, se aplica filozofia lui Ivan Karamazov, deci totul este permis.
Nu cred ca exista reguli universale, cred ca totul este determinat cultural.
O alta problema este chestiunea legitimitatii. Cu alte cuvinte daca femeia de mai sus fusese in repetate randuri inselata de barbat, am zice ca actul ei este unul legitim. Dar nu tot legitim devine daca lucrul asta nu s-a intamplat, dar filozofia ei de viata considera astfel de comportament ca fiind moral acceptabil? Crima in autoaparare e legitima? Dar crima pasionala? Legitimitatea este o chestiune inca si mai parsiva decat morala, pentru ca permite o inca si mai mare relativizare, caci de cele mai multe ori legitimarea vine prin discurs.
Aberez, n-am nici o justificare teoretica pentru ce am scris (imi vine sa zic ca nu e legitim), adica pe scurt ma bag in chestiuni care ma depasesc. Doar ca intrebarea ta e de tipul celor pe care daca macar nu le rumegi intr-o forma rudimentare te bantuie.
Morala, aşa cum o înţeleg neasemenii mei, este greţos de relativă: depinde de puncte de referinţe. N-ar trebui.
Nu sunt de acord cu tine mai pe nicăieri. Mi se pare că faci o confuzie între relativismul aprecierii morale şi relativismul moral. Să vorbim doar de primul. (Dacă tot ai început…) Pe de o parte, de cele mai multe ori, în ochii noştri suntem morali. Aşa cum spuneam, ne minţim singuri că, acţionând în acord cu natura noastră, nu putem fi altfel decât morali. Pe de altă parte, aprecierea morală aşa cum vine dinspre societate ţine de interesul grupului şi de mentalităţile acomodate. Ambele perspective sunt greşite şi alimentează, printr-o practică, încrederea celor mai mulţi în relativismul moral.
E interesantă ideea coerciţiei. Păcat că nu are legătură cu ceea ce s-ar numi „conţinutul moralei”. Folosind o analogie, e diferenţa dintre maniera dobândirii şi ceea ce este dobândit. După cum văd eu lucrurile, teza „dacă Dumnezeu nu există totul este permis” trebuie înţeleasă în ordinea întemeierii şi nu a coerciţiei.
Dacă nu există reguli universale atunci nu există morală, cred eu. Dar, fără scăpare, există reguli universale şi există şi morală. Una singură.
E interesantă şi ideea legitimităţii (sau a legitimării). Dar parşivă nu este legitimitatea, ci stabilirea legitimităţii.
Acum să fac şi nişte remarci mai aplicate. 1) Nu vei putea spune niciodată că cel care ţi-a omorât copilul poate găsi o eschivă morală invocând natura lui „esenţială” de criminal. 2) Faptul că cineva te-a înşelat nu face mai puţin imoral faptul că tu îl înşeli. 3) Cuvântul „crimă” este încărcat cu prea multe conotaţii morale. Prefer să vorbesc de „omor” şi să încerc să răspund la întrebări de felul următor: „Este omorul prin accident o crimă?” „Este omorul premeditat o crimă?” „În condiţiile pierderii facultăţilor mintale este omorul un act criminal?” etc
Îmi cer scuze pentru tonul meu. Nu e atât faptul că aş fi prea stăpân pe chestiunile morale, cât revolta pe care o simt atunci când peste tot în jurul meu oamenii îşi scuză mizeria existenţială invocând circumstanţe. Discuţia noastră îmi aduce amintea de toate acestea. Asta nu face din ea o chestie mai puţin interesantă şi provocatoare. Fie că rumeg chestiunile astea sau nu mă simt oricum bântuit.
Am pastrat un citat pentru zile negre
: “Respect oamenii bântuiţi mai mult decât pe mine. ”
Banuiam ca te simti bantuit. Banuiam si revolta. Si banuiam si neajunsurile comentariului meu caruia ii lipseste un suport teoretic solid. Era un simplu dat cu parerea. Dar ma bucur foarte tare ca te-a starnit sa raspunzi tu.
O sa adaug o mica chestie, relativa si ea, apropos de ce ai spus la un punct 2: “Faptul că cineva te-a înşelat nu face mai puţin imoral faptul că tu îl înşeli. “. Chestia asta m-a pus pe ganduri. Suna aproape ca o pilda. Eu cred ca de fapt vinovatia inselarii se diminueaza sau dispare total daca celalalt te-a inselat inainte sa o faci tu si ai aflat despre asta. Dar un asemnea context e cumva contraintuitiv din punct de vedere moral. Adica inclin sa iti dau dreptate, asa este, nu e cu nimic mai putin imoral. Tocmai din cauza argumentelor pe care ti-ai intemeiat discursul, nevoia de a elimina relativitatea morala.
Totusi cred ca ceea ce spui tu tine de utopie. Imi amintesc o serie de 10 episoade numita Decalogul, film polonez parca… fiecare episod punea intr-un context limita fiecare dintre cele 10 porunci. Si relativiza ideea de pacat, deci cumva in consecinta ideea de autoritate morala inatacabila. Tare as vrea sa pot revedea miniserialul. Eram destul de mica la vremea difuzarii lui. Dar stiu ca m-a marcat ideea situatiilor limita, in care nimic din ceea ce pare inatacabil nu mai are aceeasi consistenta. Revin la ideea de utopie, ca sa explic: tu proiectezi de fapt nevoia de dreptata absoluta intr-un posibil cod universal. Ceea ce este practic imposibil din cauza barierelor culturale. Ceea ce e moral pentru un arab nu e moral pentru un european sau un american. Dar nu vreau sa intru intr=o alta discutie. Doar sa revin la ideea mea ca, oricat ne-am dori sa existe o dreptate sau morala universala (sau acele invariante de care vorbeai) – ma tem ca exista un determinism socio-cultural care face lucrul asta imposibil.
@ Nico
Hm, ma tem ca nu cred in determinismul socio-cultural decat, cel mult, la modul descriptiv. Dar si aici am semne de intrebare.
Problema pe care o observa Mircea cred ca e alta – nicidecum relativismul moral si cu atat mai putin relativismul aprecierii morale.
Cand lipseste telul, nu mai suntem capabili decat sa maimutarim o morala a sinelui eliberat. Eliberat de tel, eliberat de greutate, eliberat de forta. Atunci devenim toti moralologi si ne instituim morala in fata ghiseului doamnei de la Posta, lunea si sambata, cu tafna si amar.
In contextul dat, un poem bine scris se apropie mai mult de Morala (acele comandamente universale) decat suma tuturor moralelor de tramvai “prezente” in toata lumea, fie ele si determinate socio-cultural.
@ Cristi
Cristi, eu nu ma pricep la povestea asta cu morala. E praf in ochi sau cum sa zic… serios, superficialitate feminina daca vrei.
Insa Mircea stie ce spune. Numai ca spune greu. E un “specimen” ciudat. Vorbeste rar de lucrurile care il bantuie cu adevarat. Nu stiu daca e histrionism, caci in general ii place sa vorbeasca despre orice, sau doar felul introvert de a fi in lume. Stiu insa ca rar, daca reusesti sa-l provoci, spune! Vorbeste SI despre lucrurile care il bantuie. Probabil trebuie sa fie convins ca interlocutorul si-a castigat dreptul de a asculta. Rar. Si valoros, ca orice lucru rar. Sau ma rog, asa l-am cunoscut eu pe Mircea, poate cu prietenii apropiati e altfel. Cam asta am incercat eu sa fac, deci. Sa-l provoc sa iasa, fie si pentru un rastimp foarte scurt, din carapace.
Nu m-am gandit la ceea ce a scris Mircea ca avand o dimensiune autoreflexiva legata de poezie, am scapat o dimensiune meta-textuala poate, dar da, citind ce ai scris tu, poate despre asta vorbea, despre comandamentele universale ale poeziei, daca exista asa ceva.