dintr-o colibă în alta

Încă din tinereţe. Efrem [Podduev] tot auzise un lucru pe care, de altfel, îl ştia şi el prea bine: că ei, tinerii, cresc mai deştepţi decât bătrânii. Bătrânii mureau fără să fi ajuns vreodată până în oraş, se temeau, pe când Efrem la treisprezece ani călărea, trăgea cu puşca, iar până în cincizeci pipăise toată ţara ca pe-o muiere. Dar iată că acum, umblând prin salon, îşi amintea cum mureau ăi vechi din aşezarea lor de pe Kama — fie ei ruşi, sau tătari, sau votiaci. Nu se umflau în pene, nu se zbăteau, nu se lăudau că n-or să moară — toţi îşi primeau moartea liniştiţi. Nu numai că nu-şi amânau socotelile, ci se pregăteau pe îndelete şi din timp, lăsau vorbă cine să ia iapa, cine — mânzul, cui să-i rămână cojocul, cui cizmele. Apoi se duceau uşuraţi, de parcă n-ar fi făcut decât să se mute în altă colibă. Pe nici unul dintre ei nu i-ai fi putut speria cu cancerul. De altfel, pe-acolo, n-avea nimeni cancer.

Iar aici, la clinică, vezi câte unul cu perna de oxigen la gură, abia-şi mai mişcă ochii, dar cu limba tot mai susţine sus şi tare: n-am să mor! n-am cancer!

Astfel tot umbla Podduev făcând să scârţâie, zile şi zile în şir, duşumelele vechi, dar nu reuşea deloc să se dumirească în ce fel ar trebui întâmpinată moartea. .

.

Alexandr Soljenițîn – Pavilionul canceroșilor . . . . . .

ID

Citind lucruri pe care le-am scris mai demult, mă-ntreb, precum scepticu’ din poveste, de ce-ar fi fost cândva o minte acolo. Poate că nu. Un prieten îmi spunea azi că e important să îţi ştii identitatea. O fi, dacă ai vreuna… Curios, mă gândesc, căci capătă substanţă numai pe măsură ce o cauţi. Identitatea aia.

.

.

.

.

.

.

.

să știi în sinea ta

— Încerc să citesc cât mai mult, spunea Diomka, până mai e timp. Aş vrea să intru la universitate.
— Asta-i bine. Numai să ţii cont de faptul că învăţătura nu te face mai deştept.
(Ce-l învaţă pe copil, Roadeoase ăsta!)
— Cum adică, nu te face mai deştept?
— Uite-aşa.
— Păi, ce te face mai deştept?
— Viaţa.
Diomka tăcu o vreme, apoi răspunse:
— Nu sunt de acord.
— Aveam în unitate un comisar, îl chema Paşkin, el zicea mereu: învăţătura nu te face mai deştept. Şi nici gradul. E câte unul care, când i se dă o steluţă în plus, crede că s-a mai deşteptat. Ei bine — nu.
— Şi asta ce înseamnă — că nu trebuie să înveţi? Nu sunt de acord.
— Cine-a zis că nu trebuie? Învaţă. Atâta doar că, în sinea ta, trebuie să ştii — nu asta înseamnă deşteptăciune..

.
Alexandr Soljenițîn – Pavilionul canceroșilor
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.

pentru uz extern cu folos intern

.

.

.

.

.

topârceanu

.

.

.

.

graşi, somnoroşi, scriitori şi beţivi

DSCF0003

.
.

DSCF0007
.
.

DSCF0030
.
.

DSCF0035
.
.

DSCF0042

europenii

— De unde e?
— Din Noua Zeelandă, răspunse Prabaker.
— Noua Zeelandă?
— Da. Noua Zeelandă. În Europa.
— Sunt bani mulţi în Noua Zeelandă?
— Da, da. Toţi sunt bogaţi acolo, numai albi.
— Da’ el vorbeşte marathi?
— Nu.
— Hindi?
— Nu. Numai engleză.
— Numai engleză?
— Da.
— De ce?
— Nu se vorbeşte hindi la el în ţară.
— Nu se vorbeşte hindi la ei?
— Nu.
— Nici marathi? Nici hindi?
— Nu. Numai engleză.
— Doamne sfinte! Bietul prost.
— Da.
— Câţi ani are?
— Treizeci.
— Arată mai bătrân.
— Toţi arată mai bătrâni. Toţi europenii arată mai bătrâni şi mai nervoşi decât sunt. E o chestie de-a albilor.
— E însurat?
— Nu.
— Neînsurat? Treizeci de ani şi neînsurat? Care-i problema lui?
— E european. Mulţi dintre ei se însoară abia la bătrâneţe.
— Asta-i o tâmpenie.
— Da.
— Şi ce serviciu are?
— Este profesor.
— E bine profesor.
— Da.
— Are mamă şi tată?
— Da.
— Şi unde sunt?
— La el acasă. În Noua Zeelandă.
— Păi de ce nu e cu ei?
— Călătoreşte. Vrea să vadă toată lumea.
— De ce?
— Aşa fac europenii. Muncesc o vreme şi pe urmă călătoresc un timp, încoace şi-ncolo, fără familie, până îmbătrânesc, după care se căsătoresc şi se fac oameni serioşi.
— Asta-i o tâmpenie.
— Da.
— Tre’ să se simtă tare singur fără mămica şi tăticul lui, fără soţie şi copii.
— Da. Dar europenilor nu le pasă. Sunt obişnuiţi să fie singuri.
.
Gregory David Robersts — Shantaram

.

shantaram
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.

do you have a cock?

.

.

.

.

.

.

tipto, tiptis, tiptis, tipti, pipto, piptis, piptis, pipti

ALECU (în costum de vînător, vine alergînd din dreapta cu pușca în mînă). FRUNZĂ (întră după Alecu)

ALECU: N-o lăsa, Frunză!… n-o lăsa să scape.

FRUNZĂ: Ce să nu las, cuconașule?

ALECU: Prepelița.

FRUNZĂ: Ce prepeliță?… Prin sat vrei să ucizi prepeliți?

ALECU: Ei… măi badeo! se vede că de azi-dimineață ai prins prepelița de coadă, dacă n-ai zărit-o mai dinioare cînd ne-a zburat înainte!

FRUNZĂ: Ian lasă, cuconașule! că doar n-am orbul găinelor.

Știu că prepelițe

Sînt multe prin sat,

Albe, drăgălașe,

Bune de vînat.

Dar acele paseri,

Nu s-ascund, nu zbor,

Ci stau făr’ de frică,

De-ți insuflă dor;

Și-n loc de-a le prinde,

Bietul vinător

Deseori se vede

Prins în lațul lori

ALECU (supărat): Ei, ai vorbit de te-ai pripit.

FRUNZĂ: D-apoi vezi că bine zice moș Trohin: Vrabia malai visează!… Așa și d-ta, cuconașule, de cînd ai scăpat de la dascalu Găitan, tot vînat vezi pe toate cărările.

ALECU: Mări, nu-mi mai pomeni de cațaonul cel de dascal, lua-l-ar năbădăicele! că m-am săturat de dînsul ca de mere acre.

FRUNZĂ: Că mare ciof îi, bată-l crucea!… Cît ți-i ziulica de mare, îl auzi răcnind prin ogradă: Mo Frunza! mo pușcași, nu mi lasa ta curcania si fuga pe porta, mo!… Parcă eu sînt pușcaș, ca să păzăsc curcanii lui! mînca-i-ar fripți să-i mănînce!

ALECU: D-apoi eu, măi Fhinză, ce mai pățesc cu el de cînd mi l-a pus pe cap tatăl meu ca să mă procopsească!

FRUNZĂ: Ce să facă?… Să te pricopsească?

ALECU: Toată ziua mă silește să zic: tipto, tiptis, tipti.

Ce necaz pe minei Ah, ce supărare!

Să zic toată ziua, tot în gura mare:

Tipto, tiptis,

Tiptis, tipti;

Pipto, piptis,

Piptis, pipti.

Ardă-l focu dascăli cum mă năcăjește

Ca să mă învețe greco-păsărește!

FRUNZĂ: Tipto, tiptis? ha, ha, ha! pare că se bat calicii în gură. Tipto, tiptis… ha, ha, ha.

ALECU: Apoi… pas de nu iubi mai bine vînatul la păsări, decît limba păsărească…

FRUNZĂ: Că ai și dreptate, cuconașule. Ce este mai frumos decît vînatul? O! ce bucurie

Simt în pept deodată,

Cînd văd pe cîmpie

Că mi se arată:

Căprioare fugătoare,

Prepelițe zburătoare,

Păsărele cîntătoare

Ce mă chem la vînătoare.

Atunci trag cu pușca, le culc la pămînt.

ALECU: Și eu trag ca tine; dar trag tot în vînt!

(Chir Gaitanis strănută în culise, în stînga.)

ALECU (răsărind): Ai auzit, Frunză?

FRUNZĂ: Ce?

ALECU: O prepeliță zburînd? (Face cîteva pasuri spre fund și caută între culisele din stînga.)

FRUNZĂ (urmînd pe Alecu): Zburînd?… ba strănutînd, vrei să zici.

ALECU: Oare ce dihanie se vede colo, dindosul gardului?… am s-o hultuiesc cu ploaie. (Întinde pușca și trage.)

(Chir Gaitanis țipi între culise și zice „Amant me scotosen! Aman!”)

FRUNZĂ: Na! c-ai făcut moarte de grec!

ALECU: Moarte de grec? ha, ha, ha. L-am lovit pe Gaitanis! ha, ha!… tipto, tiptis, ton elipsa.

.

Vasile AlecsandriNunta țărănească – Tablou național în un act
.

.

.

.

.

scriu, nu-i aşa?

pe mine, ţin minte
mă impresionau la circ
oamenii-ghiulea
ăia puşi în gura unui tun...
of, mint, e adevărat
nu i-am văzut în viaţa mea
dar – sunt convins! –
m-ar fi impresionat
să-i fi...
uite, acuma, când scriu
(scriu, nu-i aşa?)
mă tot gândesc la ei
seamănă cu literele astea
sărind dintr-un cuvânt
fără s-ajungă pe pământ
într-un cuvânt întreg
cuvintele (ce le mai scriu!)
îmi amintesc de oamenii-ghiulea
arzând fitil după fitil
sunt aruncate
cu bubuit şi fum
(de dragul unui circ)
fără să ia
– nici n-ar avea vreun sens –
cu sine spunerea

.
.
.
.
.
.
.
.
.
.

uneori fericirea nu te lasă să te bucuri. te lasă rânjind (ca pe-un ursuleţ de pluş)

în dimineaţa asta am avut o surpriză — am primit acasă o carte de poezie. o ţin în mâini, mă uit, o răsfoiesc fără să pot citi  — o bijuterie. câţiva prieteni au îngrijit-o ca pe copilul lor şi au pus umărul la ivirea ei. vă mulţumesc, Anca, Viorel, Monica, Mihaela, Cristi, Ana şi Nicu!

Amintirea_ta_e_o_casa-C1-C4

.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.

mă bucur de maturitate

Mă bucur că acum, dacă vreau o prăjitură, mănânc o prăjitură. Bine? Dacă vreau, mănânc trei, patru, unsprezece! Ce atâta scofală? „Nu ai voie înainte de cină.” „Nu prea multe.” „Ai mâncat destul.” „Nu acum.” Ei bine, acum, că am crescut, prăjiturile sunt pe mâna mea. De multe ori îmi stric intenţionat pofta de mâncare. O fac praf! După care o sun pe mama să-i spun:

— Alo, mami? Tocmai mi-am făcut praf pofta de mâncare. Cu prăjituri, da…

Şi dac-am stricat-o, ce?! Vedeţi, ca adulţi, pricepem că dacă ne stricăm pofta de mâncare, vine alta. Aşa că nu văd ce mare scofală e să-ţi strici o poftă de mâncare.

.

Jerry Seinfeld — Pe limba mea

.

.

.

.

.

.

recomandat

Sunt unii care, de câte ori te trimit la un doctor, ţin să menţioneze:

— Spune-i că te-am trimis eu!

De ce? Credeţi că-i vreo diferenţă? E doctor!

— A, îl ştii pe Bob? Foarte bine. O să-ţi dau medicamene adevărate. Celorlalţi le dau numai Tic-Tac.

.

Jerry Seinfeld — Pe limba mea

.

.

.

.

.

.

.

părinţi până-n dinţi

Am nişte prieteni care au devenit părinţi. Iar acum insistă să mă duc să văd copilul. De câte ori ne întâlnim îmi zic:

– Trebuie să vii să vezi copilul. Când vii să vezi copilul? Trebuie să vezi copilul…

Nimeni nu te cheamă să-i vezi bunicul.

.

Jerry Seinfeld — Pe limba mea

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

femeile ating extremele

deşi îşi toarnă ceară fierbinte pe picioare şi pe urmă smulg părul cu rădăcină cu tot, continuă să se sperie de un şoricel!
.
Jerry Seinfeld – Pe limba mea

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

nu ai cum să fii viclean într-o lume de vicleni

.

încă ceva: de ce-ai vrea să-i ţii la gât coada care-i stă la cur?

(short comment: iubesc vulpile. pentru că sunt frumoase. şi cred că pe ele coada aia chiar le împodobeşte)

nici filmul de mai sus, nici pozele de mai jos nu-mi aparţin. nici nu ştiu de unde ideea că, dacă spui de unde le-ai furat, se cheamă că le-ai furat mai puţin.1
.
2
.
3
.
4
.
5
.
6
.
7
.
8
.
9
.
10
.
11

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

phoenix – canarul


.
.
.
.
.
.
.
.

astăzi sunt o insulă

încă
într-un ocean
îl simt
cum mă înghite
nu dintr-o dată
îmi spală malurile
e felul lui 
de-a mă ascunde
de a mă pierde-n 
sine
nu-s supărat
îl înţeleg
la fel aş fi făcut
ocean dac-aş fi fost
şi m-ar fi ars vulcani
veniţi din neştiut
să-ncremenească-n soare
fărâme de răcoare
.
 .
 .
 .
 .
 .
 .
 .
 .

pe noi, cititu’ să ne fi prostit?

Dacă se întâmplă ca o lectură să facă ravagii într-o minte, cauza nu este lectura în sine, ci oportunitatea oferită de aceasta, pe care mintea respectivă o aștepta, căuta sau chiar pregătea. Catastrofa ar fi avut loc și fără acea lectură. În orice caz, ar fi o greșeală să vă imaginați că numai „lecturile periculoase” pot crea ravagii într-o minte. Am văzut pagube cumplite produse de texte absolut banale, de care cititorul-kamikaze s-a ciocnit cu grație într-un nefericit moment de ghinion bezmetic, alegându-se cu o muzică de fond stranie și cacofonică în care își îmbracă ulterior toate ideile, de obicei mărunte şi stâlcite. Până la urmă, supermodelele la care se zgâiesc astăzi cu jind mulți dintre semenii noştri nu au citit Un artist al foamei, de Kafka, ci articole de revistă.

Singurul lucru care mă deranjează la paragraful de mai sus e că nu l-am scris eu. L-am decupat dintr-un articol despre fericirea copilului. În subtext, cred eu, despre fericirea copilului din noi. Aşa e, daţi-i să citească! Citiţi integral Televizorul lui Marx, de Viorel Zaicu!

.

.

.

.

.

.

dacă îndrăgostiţii ar şti

atuncea când le scriu
câte vânzări, câte sudori
ce mizerabile despărţiri
i-au trebuit poetului
le-ar da dracului
de poezii

.

.

.

.

.

.

.

.

 

  • Amintirea_ta_e_o_casa-C1-C4
  • blacksquare5
  • eu nu mă promovez pe mine ci conceptul de eu
  • blacksquare5
  • blacksquare5
  • Alătură-te altor 21 de urmăritori