Cândva foarte la modă, ideea că uneltele sunt o prelungire dacă nu a fiinţei în întregul ei, cel puţin a corpului. Totuşi, într-un sens, nu e decât un caz particular al altei idei, că proprietatea sau folosinţa unei proprietăţi redimensionează omul, dându-i amploare. Inclusiv într-o ordine a libertăţii. E vorba, mai ales, de proprietatea privată.
Proprietatea comună – un concept care are drept clauză o conştiinţă care ţine în hamuri instinctul. Rămâne pentru mine o întrebare cum de oamenii primitivi au avut, dac-au avut, drept instituţie bunul în comun. Probabil tot un fel de conştiinţă, născută în circumstanţe necunoscute, le-a îngrădit tentaţia înnăscută pentru acel „al meu şi numai al meu”. În momentul în care societatea devine mai sofisticată, mai generativă, mai nuanţată, atât prin indivizii trăitori, cât şi în întregul ei, conştiinţa fără de care nu este posibilă proprietatea comună devine ceva infinit mai delicat de atins. Îmi vin în minte primii creştini, îmi vin în minte cei care au visat la o societate comunistă… Probabil ar trebui să-mi vină în minte multe alte încercări sau reuşite pasagere, cu siguranţă, efemere. Probabil ar trebui să mă gândesc la familie în formula contemporană…
Încă un gând! Stoicii, în „programul” lor pentru obţinerea armoniei (cu…) – ca o formulă de fericire – recomandau o minimizare a aspiraţiilor legate de ceea ce nu ţine de noi. Evident, din perspectiva stoică, dorinţa de a avea posesiuni nu este altceva decât o potenţială sursă de nefericire. Nu mă interesează acum dilema la care este expus orice stoic atunci când este pus în faţa balanţei dintre eventuala nefericire de a dori ceva (în posesiune) şi a obţine sau de a avea ceva şi a pierde, pe de o parte, şi eventuala fericire de a dori ceva (în posesiune) şi a obţine sau de a avea ceva şi a folosi, pe de altă parte. Mă interesează în ce măsură poţi fi un stoic consecvent pe linia proprietăţi. O formă extremă este să încerci să-ţi învingi sentimentul proprietăţii propriului trup – un fel de minimalism dus până la controlul exclusiv a ceea ce se numeşte „suflet”. Atât timp cât eşti în viaţă, sufletul, inclusiv profilul lui, depinde numai de tine – o posesiune pe care nu o poţi pierde decât dacă alegi s-o pierzi, o posesiune a cărei degradare ţine numai de tine. Oare? Apare o problemă de identitate: care suflet? În absenţa proprietăţilor, sufletul omului este acelaşi cu cel pe care omul l-ar fi avut fiind proprietar?
Lasă un comentariu
Niciun comentariu până acum.
Flagrante delicto 
Lasă un comentariu