dintr-o colibă în alta

Încă din tinereţe. Efrem [Podduev] tot auzise un lucru pe care, de altfel, îl ştia şi el prea bine: că ei, tinerii, cresc mai deştepţi decât bătrânii. Bătrânii mureau fără să fi ajuns vreodată până în oraş, se temeau, pe când Efrem la treisprezece ani călărea, trăgea cu puşca, iar până în cincizeci pipăise toată ţara ca pe-o muiere. Dar iată că acum, umblând prin salon, îşi amintea cum mureau ăi vechi din aşezarea lor de pe Kama — fie ei ruşi, sau tătari, sau votiaci. Nu se umflau în pene, nu se zbăteau, nu se lăudau că n-or să moară — toţi îşi primeau moartea liniştiţi. Nu numai că nu-şi amânau socotelile, ci se pregăteau pe îndelete şi din timp, lăsau vorbă cine să ia iapa, cine — mânzul, cui să-i rămână cojocul, cui cizmele. Apoi se duceau uşuraţi, de parcă n-ar fi făcut decât să se mute în altă colibă. Pe nici unul dintre ei nu i-ai fi putut speria cu cancerul. De altfel, pe-acolo, n-avea nimeni cancer.

Iar aici, la clinică, vezi câte unul cu perna de oxigen la gură, abia-şi mai mişcă ochii, dar cu limba tot mai susţine sus şi tare: n-am să mor! n-am cancer!

Astfel tot umbla Podduev făcând să scârţâie, zile şi zile în şir, duşumelele vechi, dar nu reuşea deloc să se dumirească în ce fel ar trebui întâmpinată moartea. .

.

Alexandr Soljenițîn – Pavilionul canceroșilor . . . . . .

6 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI