nu yes la vot

am încredere în prostia celorlalţi

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Despre prostia noastră, cea de toate zilele (8)

Dragă Martin, într-o democraţie, guvernanţii nu pot fi mai buni decât guvernaţii. Cei dintâi sunt după chipul şi asemănarea celor din urmă. Dar acum, lăsând de-o parte clasa politică din România, vreau să-ţi spun că, într-un fel, şi lingvistul tău cel prost este un fel de guvernant, guvernează o limbă prost vorbită, a unor oameni care parlesc toţi în acelaşi timp, disperaţi să acopere linştea din mintea lor, să umple golul din fiinţa lor. De fapt, oamenii acestei limbi, certaţi fiind cu gândirea, vor să se audă, nu să vorbească, certaţi fiind cu frumosul, vor să fie publicaţi, nu să scrie, nu să practice arta scrisului. În genere fie spus, accesul celor mulţi la nişte instrumente rezervate cândva elitelor este în dauna calităţii.

Să ne imaginăm o lume nu prea diferită de a noastră, cu excepția faptului că acolo cei mai mulți oameni pot să facă și chiar fac, de cele mai multe ori, un fel de ceasuri, ceva ce seamănă foarte tare cu ceasurile şi pe care lumea aia le numeşte şi le crede a fi ceasuri: au cadrane inscripționate, au limbi care se rotesc, au locașuri în spatele, în care ar trebui să stea, după cum știm, mecanisme ș.a.m.d. În lumea aia plouă cu ceasuri ─ aşa le vom numi şi noi mai departe! Mai tot omul defilează cu ceasul făcut de el, arată cui poate cât îi arată ceasul, el însuşi se orientează după ceasul făcut de el, dar și după al altora, deși nu arată același timp cu al lui. Pe lângă asta, cei mai mulţi ţin cont de ceasurile mari, cele foarte vizibile, puse sus, pe clădiri, pe stâlpi sau pe cine-mai-ştie unde, şi aceastea arătând fiecare o oră proprie.

Este, cred, evident că, dacă ai trăi în lumea aia şi ai vrea să ştii cât e ora, nu cât arată un ceas sau altul, ai avea mari probleme. Ai fi năucit de faptul că, oriunde ai întoarce capul, ai da de un ceas, dar, în loc să afli cât e ora, ai afla numai cât arată un ceas sau altul, adică tot soiul de ore. Desigur că lumea aia e posibilă, oamenii nu s-ar sui neapărat pe pereţi. Nu ne-am mira să aflăm că e foarte la modă acolo ideea filosofică că nu există o oră, ci există doar ceasuri care indică ore, fiecare fiind egal îndreptăţit la a fi un indicator de timp sau, mai bine zis, fiecare om având dreptul la o oră – pe care s-o creadă sau s-o respecte sau s-o facă publică.

Tot aşa, nu ne-ar mira să aflăm că în lumea cu pricina e la putere ideea de piaţă că ceasurile cu mare vizibilitate sunt şi cele mai de încredere, că alea arată cel mai bine ora, că, dacă e să te uiţi la un ceas, păi atunci te uiţi la unul care ţi-e la îndemână, unul la care, ca să fim sinceri, se uită şi după care se orientează mai toată lumea. (După ce logică? După o logică similară celei din lumea noastră: dacă e mare, se vede mai uşor, dacă se vede mai uşor, se uită mai mulţi, e popular, dacă se uită mai mulţi, e de încredere, că doar n-o fi toată lumea asta proastă şi te găsişi tu mai deştept să te-ndoieşti. Mai devreme sau mai târziu, logica asta va formoliza mortul din tine, cel care, cândva viu, obişnuia să se mire: „Cum poate să arată ora exactă un ceas care, oricât de popular, a fost făcut pe genunchi sau e un ceas care stă sau ticăie haotic sau n-are niciun mecanism – ci doar scoate sunetul unuia – sau arată ora dimineţii când soarele stă să apună sau n-are nici în clin, nici în mânecă cu alte ceasuri populare pe alte meleaguri!…”)

Așa cum ar fi de așteptat, acolo sunt destui oameni care simt nevoia de a afla ora (nevoie diferită, nu-i aşa, de aceea de a fabrica, de a vedea sau de a arăta ceasuri) și, pentru că lumea aia nu e prea departe (metafizic!) de-a noastră, o grămadă de oameni sunt băgaţi acolo în afacerea care se vinde „ora corectă”. Există o echipă de specialiști în ora corectă, cei mai mulți ajungând în astfel de echipe tot așa cum au ajuns unele ceasuri să fie populare, din motive de bună vizibilitate, fără inutile legături cu ceasornicăria. Pe aceşti specialişti îi recomandă apartenenţa la echipa de specialişti, dar şi la alte echipe, din care au ajuns să facă parte din motivul că sunt specialişti (repet, nu contează în ce). Când văd un ceas, aceşti oameni ştiu, dintr-o ochire, dacă arată ora corect. (Să te ferească Dumnezeu să-i întrebi cum şi de ce, căci vorbesc o limbă de neînţeles. Probabil că pe ei îi ghidează ceasurile biologice, hormonale.) Astfel specialiştii recunosc ceasurile bune, şi le premiază.

Trebuie spus, multe sunt ceasurile, dar multe sunt şi premiile. Oricum, un ceas fără premiu ticăie fără rost. În schimb, dacă s-a distins ca potrivit, vin alţi specialişti, nici ei în ceasornicărie, ci în industria de colorat cadrane şi de lustruit limbi, şi pun ceasul la multiplicat, să ajungă în fiecare casă şi în fiecare cap. Like!

Scriind despre această lume, mi-am adus aminte de o fază pe care am mai povestit-o într-un rând… la bere. Intru într-un magazin cu de toate. Tot căutam de ceva vreme un ceas de perete și văd câteva expuse acolo. Le studiam cu gândul în altă parte, cu gândul la întrebarea dacă nu cumva sunt pe cale să mi-l bag în casă pe dracu’, adică încă o sursă de tocat nervii, când mă trezesc că mă întreabă vânzătorul: „Vă pot ajuta cu ceva?”. M-am speriat, mi-am revenit, i-am răspuns: „Da, opriți timpul!”

.

.

.

.

”the learned are often importantly foolish”

Mary Midgley

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Despre prostia noastră, cea de toate zilele (7)

Nu mă pricep la vânzări și nici nu sunt orientat spre așa ceva – că mi-e silă și, filosofic vorbind, sunt o marfă care cumpără. Îndemn însă în felul următor: Dacă vrei să vinzi, vezi, mai întâi, dacă îți poți vinde ție! Dacă ai reușit să te montezi&dispui să cumperi căcatul pe care l-ai scos pe tarabă, ai șanse să mai convingi și pe altul, dacă nu, nu. Fac precizarea asta, dragă Martin, ca să știi că știu că nu sunt interesant într-o discuție despre proștii (porcii) din politica românească, pentru că nici eu nu sunt interesat de propriile-mi spuse privind acest subiect.

Mărturisesc că, atunci când l-am văzut prima dată pe Șova, mi-a plăcut. Mi s-a părut un bărbat frumos, un duelist abil și curajos. Am fost nostim, nu-i așa? Acum, în mod firesc, apare întrebarea „Cum de ajung cabotini ca el în politica românească?” (Răspunsul este relevant și pentru întrebarea „Cum de ajung, mai nou, numai individizi ca el?”) Sunt mai mulți factori care concură: 1) familia – clanul mafiot din care face parte licheaua cu pricina; 2) publicul – fără cultură civică și politică, fără cultură în general, adică public de proști (stupid people), incapabil să facă alegeri bune (relativ la interesele proprii); 3) candidații – densitatea mare de impostori face probabil ca orice alegere a publicului să fie una prostă. (Încerc să fiu lapidar, că n-am inima să mă dau în spectacol aici. Nu pot însă să nu spun că acum, când vorbesc de mulțimea asta de impostori criminali, am în minte o imagine din The Crowd, o ecranizare din seria The Ray Bradbury Theater, unde în jurul oricărui om rănit într-un accident rutier, om care trăgea să moară și avea nevoie de aer, de ajutor, se strângea imediat, să se uite, cum ar veni, un grup de indivizi, într-un cerc compact, sufocant. Pe YT filmul e pus în trei părți − 1, 2, 3 −, totalizând vreo 25 de minute, cred.)

În schimb, în Ponta, încă de când era un debutant grețos, am văzut un fel de geamandură a morții. Mi-am spus că suntem o navă și că, dacă nava ajunge vreodată la acea geamandură, suntem pierduți. A ajuns.

Plagiatul lui Ponta nu m-a mirat. Nu m-a mirat nici faptul că poporul român a rămas rece (cool) la aflarea hoției. Ar fi prea puțin, prea pe lângă țintă, dacă aș explica asta spunând doar că în România hoția este o ocupație înalt prețuită, hoțul fiind echivalat cu cineva care se descurcă în viață. Teza mea (nu de doctorat!) e că în România mulţi oameni nu știu ce e ăla plagiat, nici mulţi intelectuali nu știu, și că multe plagiate sunt comise din neștiință și fără intenție. (Hei, nu e cazul lui Ponta! Oricât ai fi tălâmb, nu poți lua zeci de pagini de la altul, fără să semnalezi asta, și să nu fii conștient că plagiezi!) De fapt, eu cred că plagierea este un fenomen extrem de răspândit în țara noastră. Iată câteva repere:

– nu avem o lege care să ne apere proprietatea, cu atât mai puțin pe cea intelectuală (să fie clar, dacă cineva scrie pe o pisică „câine”, nu înseamnă că va lătra, nici dacă acel cineva e Parlamentul)

– nu avem oameni suficient de cultivați în Justiție, care să fie în stare să recunoască furturile intelectuale, atunci când sunt reclamate

– în învățământ, nu există norme clare, formale, care să precizeze ce înseamnă plagiatul și care sunt cazurile de plagiat; sancțiunile sunt la baie

– în învățământ, indiferent de nivel, nu se face o instruire a tinerilor cu privire la ceea ce se înțelege prin plagiat

– în învățământul superior, plagiatorii de frunte se găsesc printre cadrele universitare, prin suporturile de curs oferite, prin lucrările științifice publicate, unde fie se autoplagiază (rescriindu-şi mizeriile la infinit şi pretinzând că au lucrat ceva nou), fie îi plagiază pe alții în mod mişelesc (oameni buni, vă mai amintiți coincidențele „inexplicabile” dintre disparițiile unor cărți rare din bibliotecă sau lipsa unor pagini din anumite cărți și subiectele tratate de anumiți erudiți de tinichea în cărţile lor băşinoase?)

– mulți dintre cei care supervizează teze de doctorat, fie pentru că sunt rămași în urmă, n-au mai pus osul la treabă să vadă ce s-a mai spus în domeniu, fie pentru că supervizează teme pe care nu le stăpânesc, nu numai că nu pot fi îndrumători reali, dar nici nu pot bloca apariția plagiatului, girează impostori aidoma lor

Vreun tâmpit ar putea să mă întrebe cum probez cele spuse. Nu cumva toate sunt numai în mintea mea bolnavă? Băi, nu mai e nevoie de probe de detaliu, e suficient să te uiți… mondial. Faptul că România, şi lucrurile încep din şcoală, nu încurajează, nu forțează și nu recompensează creativitatea și originalitatea, faptul că nu sancționează ferm furtul intelectual, faptul că nu conștientizează ce înseamnă acest furt (al propriei căciuli, până la urmă), toate astea fac să rămânem în afara clocotului. La nivel universitar, la nivel de cercetare, nu ne bagă nimeni în seamă, suntem pigmei jenanți, nu producem lucrări științifice de referință (care să fie citate, care să intereseze pe cineva, care să fie luate în vreo considerare ș.a.m.d.), nu avem contribuții coerente, cursive și notabile la cercetarea mondială, nu intrăm în niciun dialog, în nicio dezbatere, nu, nu… milioane de nu-uri.

În ce privește titulatura „Ministerul Marilor Proiecte”, mie, prin divorțul său dintre nume și lucrul numit, prin ciuda aprinsă între ele, prin cinismul cu care mă paralizează, mi-a adus aminte de 1984 al lui Orwell:

They were the homes of the four Ministries between which the entire apparatus of government was divided. The Ministry of Truth, which concerned itself with news, entertainment, education, and the fine arts. The Ministry of Peace, which concerned itself with war. The Ministry of Love, which maintained law and order. And the Ministry of Plenty, which was responsible for economic affairs. Their names, in Newspeak: Minitrue, Minipax, Miniluv, and Miniplenty.
The Ministry of Love was the really frightening one. There were no windows in it at all.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.

Despre prostia noastră, cea de toate zilele (6)

Că doară ce e istoria, decât o înşiruire a prostiei umane, asezonată la răstimpuri cu câte-o faptă de vitejie întru salvarea sufletului naţional?! – ne-o zice Martin de la obraz. Omul exagerează cu bună știință ca să facă un point. Mai întâi că vorbește de realitatea istorică, și nu despre istorie ca știință, apoi că are în vedere evenimentele de-o anume magnitudine sub raportul antrenărilor cauzale (să zicem așa!) și al semnificației pentru destinul speciei umane. Da, frate, așa e, suntem mai mult proști decât deștepți, mai mult nocivi nouă decât benefici ș.a.m.d. Îmi suspend întrebarea „cum ar fi arătat lumea dacă proporția ar fi fost inversă?” în favoarea întrebării „cum de n-am dispărut până acum?”. Miracol? Nu cred, nu se moare așa de ușor…

Treaba cu supraviețuirea speciei e, pe undeva, asemeni celei din comunicare. Te uiți uluit cum discută oamenii între ei. Cei mai mulți sunt incapabili să exprime ceva cât de cât coerent, cât de cât la subiect, cât de cât limpede, cât de cât cu sens ș.a.m.d. și totuși, în virtutea comunicării existente, lucrurile merg. Merg așa cum merg, dar merg, deși te-ai aștepta să se blocheze, să explodeze, să orice altceva. Miracol și aici? Din nou, nu cred. Aș zice că e chestie de toleranțe. Un avion, spre exemplu, zboară chiar dacă niciuna dintre piesele lui nu este identică cu ce ar trebui să fie, cu ce se modelează pe planșeta de proiectare. Nu este identică, dar este în toleranțe. Ieșirea din teleranțe, nu lipsa de identitate, nu lipsa de perfecțiune, este cea care produce calamități. Se vede treaba că șirul de prostii pe care îl marchează înaintarea prin timp a omenirii nu a ieșit din toleranțele vieții. Deși proști, supraviețuim, am copleșit pământul, geme sub noi, urlă cu noi.

Întorcându-ne acum la o discuție anterioară, cea referitoare la prestațiile noastre, Martin zice că m-am eschivat de la răspunsul la întrebarea „prostii, sau neatenții?”. OK, am să fiu tranșant și neechivoc: tot ceea ce, la alții, pare să fie o prostie, când e vorba de noi (doi?), nu e decât o amuzantă și nevinovată neatenție. LOL Poate că ar merita precizat că atunci când neatenția doare parcă îți vine să-i spui și ”prostie”. Voi încerca să întăresc aste zise cu o istorioară.

Eram în Budapesta şi mi-ar fi prins bine un computer. Mi s-a părut o idee bună să iau unul la mâna a doua şi, pentru că toate anunţurile erau în maghiară, iar eu nu ştiam limba, am rugat doi prieteni, George şi Laura, să intermedieze toată treaba. Chiar dacă s-au arătat dornici să mă ajute, cei doi avea un bioritm care complica rău lucrurile: dormeau ziua şi activau noaptea. Aşa se face că a trebuit să mă dau după ei, devenindu-le un musafir constant, vreme de mai multe nopţi, în căutarea unui ofertant de computere, eventual nocturn şi el. N-o mai lungesc, am cumpărat ce căutam. Dup-o zi s-a stricat.

Coincidenţă: George se pricepea la computere. Iau de acasă monitorul într-o geantă şi unitatea într-alta, şi plec spre prietenii mei în jurul orei 22. Oricum eu începusem să scap de prostul obicei de-a dormi noaptea. (De fapt, nu mai dormeam deloc, că ziua nu puteam, şi picoteam permanent ca un sedat.)

Cei doi locuiau în centru, într-o imobil vechi, în apropiere de clădirea Operei. George m-a aşteptat ca de obicei la intrare şi am urcat împreună scara în melc preţ de câteva etaje, pe lângă pereţii scorojiţi. „Aici, mi-a spus George, când am dat să merg mai sus. A descuiat o uşă în dreptul căreia erau o puzderie de sonerii, am mers printr-un balcon ce înconjura o curte interioară şi am ajuns. Consultaţia a durat ore întregi; diagnosticul: computerul nu avea nimic, eu eram prost, făceam o greşeală pe care n-ar fi făcut-o nimeni. N-am s-o spun aici.

Se făcuse 3 dimineaţa. Nici vin nu mai era prin casă… Mi-am zis c-ar trebui să plec. Am înhăţat cele două genţi grele, George m-a condus până la scări. A aprins lumina. „De aci te descurci”, mi-a spus. „E ceva ce-ar trebui să ştiu jos, la ieşire?” „Nu, apeşi pe buton şi uşa se descuie.”

Am început să cobor cu grijă. După scurt timp, s-a stins lumina. Beznă totală. Atunci am simţit cum mă îmbracă frigul. Era iarnă de-a binelea. Am continuat să cobor pipăind cu vârful picioarelor. La primul palier, am lăsat bagajul jos şi am început să caut un întrerupător. N-am dat decât de tencuială scorojită. Fără sfârşit. Am renunţat. Am dibuit pe jos genţile şi am continuat coborârea. Am ajuns la uşa de la ieşire şi, prin întuneric, am văzut ceva ca un zăvor. Am apucat, am tras şi am rupt. Era tocmai firul prin care se plimba curentul electric atât de necesar deblocării yalei. Da, George avusese dreptate (oare de ce mă îndoisem?), yala avea un buton mic şi negru, invizibil pe întuneric. Pipăind, l-am găsit după aceea şi am început să apăs pe el, mecanic, refuzând realitatea, iar realitatea era că eram captiv într-un imobil în cremenea dimineţii, a frigului şi a beznei.

O situaţie grea: până când urma să plece prima persoană la serviciu mai erau ore, iar eu, ca să ajung înapoi la George şi la Laura, ar fi trebuit să am cheia de la balconul lor interior. De fapt, situaţia era mult mai grea: eu nu-mi aminteam nici la ce etaj locuiau oamenii ăia. De fiecare dată, când fusesem la ei, fusesem cu mintea în crăci, lăsându-mă condus.

M-am dus în curtea interioară, deasupra cerul era mort, am început să strig cu teamă: „Georgeee!” Pace. Apoi din ce în ce mai tare: „Georgeeeee!” Tot pace. Am început să urlu: „Georgeeeee!” Parcă eram într-o casă cu fantome. În liniştea nopţii vuia toată clădirea de strigătul meu şi strigătul se întorcea ca un animal şi îmi muşca nervii. Nu a ieşit nimeni, nici George, nici altcineva – să mă bată.

Neştiind ce să mai fac, am început s-o iau înapoi pe scări în sus şi să trag în neştire de uşi, nesperând de fapt nimic. În tot acest timp, purtasem cu mine, ca un dement, genţile alea blestemate, monitor plus unitate. La un moment dat, mi s-a părut că am ajuns la palierul care trebuie. Mai curând, cred că am sperat, voiam aşa de tare să ies din rahat, încât m-am convins singur că am recunoscut etajul. În faţa uşii încuiate de la intrarea pe balcon am început să mă plimb cu mâna peste soneriile înşirate pe lângă toc. N-am apăsat, mă gândeam… Am presupus că fiecare apartament avea o sonerie. Le-am numărat, ca un deştept, erau 15. Prietenii mei stăteau la capătul balconului, parcă. Am apăsat pe cea mai îndepărtată.

De undeva, din apropiere a început să latre un câine, după care am auzit o voce care încerca să-l potolească. Dar n-a ieşit nimeni. Am aşteptat iritat, apoi am sunat în altă parte, deja la nimereală. Insistent. După un timp, s-a auzit cum se deschide o uşă, iar o siluetă a ieşit pe balconul curţii interioare (am văzut-o prin geamul mat al uşii). La mine a ajuns un om uriaş, complet chel, gol, într-un halat de baie. M-am fâstâcit.

Am început să-i spun în engleză (culmea norocului, înţelegea – mă şi întrebam în timp ce vorbeam ce ar fi fost dacă nu ar fi înţeles) că am un prieten, George, care locuieşte pe acel palier şi că îl rog să mă lase să mă duc la uşa acestuia. Chelul mi-a spus scurt: „Bine, du-te!” S-a dat la o parte să mă lase să trec. Am făcut câţiva paşi, nici nu mai simţeam greutatea bagajelor, am trecut de el îndreptându-mă spre un ipotetic George şi am realizat că nu eram deloc sigur că George locuia acolo. (Cinstit vorbind, mi-am imaginat ce ar fi fost dacă sunam la uşa altor oameni şi ieşeau şi ăia năuci – ar fi făcut o combinaţie mişto cu chelu’.) M-am întors scurt şi i-am spus: „Prietene, uite care e treaba, lucrurile stau invers, eu tocmai vin de la George şi vreau să plec, nu să mă-ntorc, dar nu ştiu cum să ies din clădire.” Mi s-a părut că abia atunci s-a enervat.

Am avut impresia că-mi vorbeşte în maghiară şi că înţeleg, că învăţasem limba instantaneu. Omul părea să refuze să creadă că pentru asta îl trezisem din somn, pentru că nu ştiam să ies din clădire!!! L-am privit în ochi şi i-am spus senin (a se citi „nebun”): „Nici tu nu cred că poţi să ieşi de aici!” Se pare că fiecare îşi are o limită a absurdului, chelul tocmai şi-o atinsese atunci şi acolo şi asta cred că l-a copleşit.

A luat-o înaintea mea, a aprins lumina pe scări (m-am întrebat cum dracu de nu dădusem şi eu peste nenorocitul ăla de întrerupător, că mângâiasem pereţii de mă săturasem) şi a început să coboare atletic. Eu, caraghios, de mult una cu genţile mele, din spatele lui, îl admirat: ce exemplar superb! Cum a ajuns la uşa de la ieşire, a apăsat pe micuţul buton negru. O dată, de două ori… Nimic. M-a privit, am zâmbit. Sunt convins că era convins că visează, că visează urât. A apăsat pe clanţă. Închis. M-a privit iar, iar am zâmbit. Mă mânca limba să-i spun că am rupt firul electric, dar am tăcut. Ca un purcel.

S-a întors şi s-a uitat concentrat la uşă, ca la o problemă de şah. Uşa era foarte înaltă, solidă, din lemn masiv, cu modele complicate, frumoase, din alte vremuri. Uriaşul părea mai mic. A pus mâna pe clanţă, a apăsat-o, s-a proptit cu umărul, a pus şi mâna cealaltă, apucând-o de încrustaţii, a gemut, a împins şi a tras, uşa a trosnit. Omul acela a smuls-o din ţâţâni. Era cu ea în mâini şi mă privea crunt. O secundă. Apoi a aşezat-o uşor şi a sprijinit-o de perete. Mi-a spus încet: „Poftim, ieşi!”

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Despre prostia noastră, cea de toate zilele (5)

De ce scriu despre prostie? Presupun că din frustrare. E și asta o formă de prostie: un frustrat se vrea remarcat, arătând spre sine prin arătarea spre ceilalți. Apoi, mai e și faptul că prostia e o pușcărie. Prizonieratul ne face pe unii dintre noi să povestim. Da, să vorbești despre detenția ta e un exercițiu de libertate – o înstăpânire, în alt plan, a stăpânilor. Neașteptat.

De ce scriu orice scriu? Se scrie prea mult, atât de mult, că ne doare. Scriem fără să gândim. Și de citit citim paralel. Nu e vorba numai de idei, căci mă refer acum la literatură ca artă, e vorba să vezi dacă propunerea ta are vreo noimă estetică sau să înțelegi propunerea celuilalt printr-o facultate a frumosului.*

[* O să revin la un moment dat la această chestiune a scrisului mult și, inevitabil, prost din timpurile noastre, o să încerc să spun cât mai precis cât rău ne face.]

Oare vrea cineva să ştie cât de prost este cu adevărat? Sau, spus altfel, vrea cineva să ştie că este prost când este prost? Poate că da, dar ar fi greu de îndurat pentru oricine. Poate că îți spui cât se poate de onest că da, că ar fi mișto, că ai învăța din greșeli etc. Dar asta numai pentru că, în secret, stima de sine îți șoptește că tu arar ești prost, că, dacă ar fi te supui unui așa experiment, n-ai face altceva decât să-ți întărești ce știai deja, faptul că prostiile tale sunt nevinovate, minore, copilărești, circumstanțiale, scuzabile, comunicabile, bine-venite într-o lume prea rigidă și, în orice caz, ivite din joi în paști. Cel mai probabil, constatarea că nu-i deloc așa (că ai tot felul de convingeri tâmpite, că adesea, când te crezi profund, parlești deșănțat pseodo-raționamente ș.a.m.d.) te va mobiliza și te vei apăra prostindu-te singur cu un sofism secret, ținut în mânecă, pentru situații de avarie: Da’ cine-i ăla să zică că-s eu prost, un alt alt prost!**

[** De remarcat încearcarea stăveche de a discredita un argument sau o opinie prin atac la persoană, la autoritatea în domeniu a persoanei, o încercare care ține la… public. În definitiv, și Mântuitorul cel dibaci la vorbă le-a spus moraliștilor: ”Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei!” Zice Isus ceva de genul „Suspendă-ți judecățile morale câtă vreme n-ai autoritate morală!”, confundând o autoritate intelectuală cu una morală și, mai grav, confundând calitatea persoanei cu calitatea/corectitudinea unui judecăți? Se poate interpreta și așa, dar se poate interpreta și altfel: „Exersează-ți mai întâi judecățile morale asupra ta și după aceea, după ce te vei fi limpezit cum trebuie, vezi și de altul!” Dar de ce ne-ar cere asta? Băi, m-am plictisit, nu mai răspund și la asta, dă-mă dracu!]

Martin  mă înştiinţa că și-a umplut agenda cu notițe despre categoriile în care putem împărți poștii și că încă se teme că e departe de a fi ajuns la o clasificare completă. Ba chiar îmi istorisește o întâmplare nostimă, faptul că a uitat să se suie la timp în metrou, deşi îl văzuse venind, pentru că l-a furat cititul, și mă întreabă dacă de la mine se vede a fi fost un caz de prostie. Oare ce aş putea să-i răspund? Aş zice că, precum eschimoşii, care au mai multe denumiri pentru zăpadă, zeci, pentru a o distinge în funcţie de consistenţă, colorit, timp al zilei, de când a căzut ş.a.m.d., noi, trăitori într-o ţară în care prostia poate fi clasificată în fel şi chip, după gravitate, după dimensiune, după consistenţă, după coerenţă, după repetabilitate (raritate) şi altele, ar trebui să avem mai multe nume. N-avem.

Avream nişte buşteni. Nişte buşteni frumoşi. Toată lumea a fost de părere că ar merge să fac nişte pari de gard din ei. Dar unde? „La Babeiuşu!” „Unde?” „La Babeiuşu, are el fierăstrău special, abric şi altele.” L-am căutat, l-am găsit − un om în vârstă, foarte solid, cu-o burtă uriaşă, tăcut, morocănos −, am vorbit, a rămas stabilit să vin cu buştenii pe la 8 dimineaţa. A doua zi, aşa am şi făcut, eram la poartă la el cu calul şi cu căruţa plină. Mai erau şi doi voinici, că buştenii te lăsau fără mâini. Strigăm la poartă. Nimic. Strigăm la poartă. Nimic. Ioan, unul dintre cei cu care venisem, îmi zice: „Să aşteptăm cuminţi, că se supără. E cam ciudat Babeiuşu ăsta.” A ieşit din casă pe la şi jumate şi a început să ne zorească.

După o vreme, în timp ce din buşteni începuseră se iasă parii care stătuseră pitiţi, l-am întrebat pe Babeiuş cum de are curaj să ţină o bancă de fier la poartă. „N-au cum s-o fure, i-am făcut nişte picioare lungi de 4 metri şi le-am băgat în ciment.” Mi s-a părut nepotrivit să-l întreb dacă n-ar fi fost mai simplu să pună o bancă de lemn. Mai ales că începuse să se joace cu nişte pisici mici prin curte. Mi s-a părut dulce. Apoi a intrat în casă. L-am aşteptat un timp…. Ioan mi-a zis la ureche: „Să nu păţim cum am păţit eu!” „Ce?” Râdea. „Zi, mă, ce?” „Cu vreo două săptămâni în urmă, am fost cu cumnată-mea la el să facem nişte uluci la abric. Am lucrat pe tăcute cu Babeiuşu cam până la prânz, când, deodată, ne lasă fără o vorbă şi intră în casă. Stăm noi, stăm, ne uitam unii la alţii, Babeiuşu nu mai ieşea. Am început să-l strigăm. Niciun răspuns. După juma de oră, am zis că i s-o fi întâmplat ceva şi să intrăm naibii după el. În casă era răcoare, plăcut, l-am găsit într-o cameră mai în dos. Era în chiloţi, în pat şi se uita la desene animate.”

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Despre prostia noastră, cea de toate zilele (4)

Prea bine ai scris despre viața lui P, dear Martin! Citindu-te, mi-a venit în minte, printre altele, printr-o asociere şmecheroasă, un fragment din Life of Pi (by Yann Martel): Just beyond the ticket booth Father had painted on a wall in bright red letters the question: DO YOU KNOW WHICH IS THE MOST DANGEROUS ANIMAL IN THE ZOO? An arrow pointed to a small curtain. There were so many eager, curious hands that pulled at the curtain that we had to replace it regularly. Behind it was a mirror.

Aşadar, pentru că mă urmăreşte, tema conştiinţei reflexive – a conștiinței care se dă peste cap şi, printr-un miracol, se întoarce asupra sieşi – trage ca viţelul la ţâţă, când vorbesc despre prostie. Să scrii despre prostia celorlalţi pare să fie o apucătură răspândită. Pe mine însă mă fascinează cei care scriu despre cât de proşti sunt ei. De obicei, cei care-o fac o fac cu multă indulgenţă, nici vorbă de veninul, de saturaţia afişate când încondeiază prostia celorlalţi. Propria prostie e nostimă, e simpatică. Unii, dacă vorbesc despre prostia lor, o fac aşa de dulce, încât ţi-ai dori să ai și tu un prost d-ăla acasă. Prostia altuia însă e acră, e stătută, îl însoţeşte peste tot şi, poţi fi sigur, orice s-ar întâmpla, de prostie nu va scăpa. Prostia ta e accidentală, a celuilalt e esenţială. Prostia ta te condimentează, te face şic, prostia altuia e o alterare, o deteriorare a ideii de om, o degradare ireversibilă. Tu eşti doar un pic prost, ca imediat după aia să fii briliant, pe când ălălalt, când e prost, dă dovadă de o prostie cu tâlc, în sensul că implică două personaje, pe tine şi pe el. Tu, deșteptul, vei fi printre puţinii care-şi vor da seama că prostia văzută, a celuilalt indică existenţa unui motor interior, a unui generator neobosit de prostii. Nu-i așa?

Vreau să dau un exemplu. Nu mai țin minte când s-a întâmplat, cred că apăruseră trenurile alea noi, de metrou. În vremea aceea, luasem și eu obiceiul dezgustător, tipic fetelor urâte, de a citi în drum spre serviciu. Probabil, încercam să-mi înăbuș vina de a nu citi acasă nimic. Ei, intru în metrou, îi adulmec eleganța (oare vorbesc pe bune acum?), văd că, deși foarte gol, nu sunt locuri libere, mă îmbufnez, îi privesc pe ceilalți cu reproș, inclusiv pe cei care stăteau în picioare, îmi scot nervos din rucsac cartea, mă dau într-o latură și încep, ca toți ceilalți, să mă fac că citesc. Se anunță închiderea ușilor, numele stației următoare și nu mai știu ce altă inepție. Când metroul dă să plece, mă reazem mai bine, să nu cad, dar, după câteva secunde, garnitura se înfrânează și se oprește. Stă puțin și dă să plece iarăși, mă proptesc și eu mai bine, fiind conștient acum că mă pot trezi cu o frână care să mă arunce cu tot cu carte pe jos. Am avut dreptate, pentru că garnitura s-a înfrânat iarăși și s-a oprit. După ce chestia asta s-a întâmplat și a treia oară (ca în basme, ca în mitologii, ca în bancuri etc.), am început să intru ușor în panică. Mi-au trecut scurt prin minte tot felul de accidente și situații de groază, o baterie care se reactivează de câte ori se oprește metroul între stații și se sting brusc luminile, fără explicații. (Coșmarul meu favorit este cel în care pasagerii care au mai rămas vii sunt conduși cu făclii prin tunel spre stația următoare. Chestia e că noi încă nu plecasem din stație încă…)

Cum stăteam așa, visând cu ochii deschiși, aud dintr-o dată, fix în ureche, o voce calmă, de bărbat, care întreabă rar, aproape metalic, cu intonația pe care o au de obicei oamenii atunci când se adresează unui idiot: „Există, oare, vreun motiv pentru care nu lăsați trenul să plece?” Când mă uit, văd că vocea venea dintr-un difuzor montat chiar acolo unde mă sprijineam eu și, dându-mă la o parte, văd că, puțin sub difuzor, în locul de unde îmi luasem umărul, era un buton mare, chiar mare, și roșu. S-a lăsat o liniște neobișnuită, toți se uitau la mine, se uitau lung, nu mai citea nicio urâtă… M-am uitat și eu la ei, apoi, după scurt timp, le-am zis jenat: „Ca să vezi unde au montat ăștia butonul de alarmă! Acolo se pune?! Niște proști!”

Da, cam asta. Dar, dacă e să dau un exemplu de cât de proști sunt alții, mă fac pe loc foarte deștept. Aș vrea să povestesc aici, pe scurt, despre un sofism care mă calcă pe nervi, un sofism foarte prezent în discuțiile mele cu proștii. M-am uitat pe diverse liste de sofisme în căutarea numelui consacrat pentru sofismul cu pricina și nu mi-a fost ușor. În general, trebuie spus că, precum în cazul dificultăților de analiză a limbajelor naturale, spre deosebire de facilitățile, dar și sterilitățile limbajelor formale, comunicarea în lumea reală cunoaște niște aberații logice care nu sunt întotdeauna leite cu ceea ce ne dă buchea cărții. Astfel, sofismul din povestea de față aduce, dar nu se suprapune complet peste ceea ce este cunoscut drept ignoratio elenchi și pe care eu prefer să-l iau drept sofismul în care se arată altceva. Spre exemplu, doi indivizi au o dezbatere în jurul unei teze, X, iar unul dintre ei aduce un argument care susține valid Y, ceva fără legătură cu chestiunea în discuție. Cum e cu putință? Simplu, Y seamănă înșelător de tare cu ceva ce contrazice X, consolidând, în dispută, o poziție anti-X (Spre exemplu, X e teza că discriminarea pozitivă e ceva nedrept, iar Y, concluzia adusă sofistic în discuție, este că legile în viguare nu sancționează așa ceva.) Un astfel de sofism este cu atât mai periculos cu cât este mai tare asemănarea menționată mai sus și cu cât este mai puternic argumentul care-l susține pe Y. Dacă, într-un asfel de caz, îi spui prostului că a comis un sofism, ia foc, este revoltat, pentru că înțelege că pui la îndoială un argument precum cel adus de el. Degeaba îi spui tu: „Ascultă, argumentul tău este superb, dar e bun să ți-l bagi în cur!…”

Un alt sofism care aduce cumva cu cel de care vreau eu să vorbesc (dușmanul meu, nu-i așa?) este cunoscut sub numele de heringul roșu. Dacă ar fi să-i zic altfel, mai pe sufletul meu, i-aș spune sofismul în care adevărurile bat câmpii. Și în ignoratio elenchi se bate câmpii, dar cele care bat câmpii acolo sunt argumentele (sau, mai precis, concluziile), pe când, în heringul roșu, în culpă sunt premisele folosite. Deși adevărate, ele sunt irelevante pentru pretinsa concluzie. (Spre exemplu, rămânând tot la disputa în jurul tezei că discriminarea pozitivă este ceva nedrept, cineva ar comite un sofism dacă ar susține contrariul acestei teze pe motiv că cei care beneficiază de această discriminare nu sunt întotdeauna identici cu autorii discriminării respective.) Ce poți să-i spui unui astfel de prost? Că adevăr grăiește, dar grăiește nebunește.

Mă gândesc să închei totuși și să o fac în glorie, zdrobind, în lumea mea imaginară, pe cel ce l-am numit, până la urmă, sofismul adevărului penal. Cum așa? Stai de vorbă cu prostul și el, hodoronc-tronc, cu pretenția că-ți deschide ochii, că ți-arată că te-nșeli, îți trântește un adevăr. Atât. Prostul ăsta nu umblă cu argumente, el are numai adevăruri mustind de înțelesuri. Ce-i rău în asta? E rău când adevărul rostit, oricât l-ai răsuci, fie conduce la o concluzie care contrazice numai aparent ce ai spus tu (deci, un soi de ignoratio elenchi), fie este irelevant pentru ce ar trebui să argumenteze (și chiar pretinde că argumentează prostul) ca să te contrazică (deci, un neam de hering roșu).

Dar cine-i atât de prost încât să facă un astfel de sofism? Prostul aflat în mod ilegal în posesia unui adevăr. La un capăt extrem al spectrului, există prostul de rând, din turma fericită, cel care a învățat din tată-n fiu niște lucruri. Pe de o parte, lucruri simple, dar adevărate, deci, sănătoase, sfinte. Pe de altă parte, lucruri adevărate, dar simple, adevăruri de amibă, lăbăreli, truisme, prea banale pentru a răsturna lumea cu ele, așa cum ar vrea prostul. Dacă încerci să descurci ițele discuției c-un prost ca ăsta, riști să-i pocnească o venă la cap sau riști să-ți pocnească el fața, dintr-o dorință sinceră de a scăpa lumea de cei ca tine, care nu respectă adevărul străbun.

La celălalt capăt extrem al spectrului de proști întru veritate, stă prostul erudit sau, altfel zis, prostul enciclopedic. Respect! Ăsta știe multe și, fără doar și poate, este produsul și premiantul școlii românești din timpurile alea bune. (Doamne, am început să vorbesc scârbos!) Treaba e că prostul erudit, indiferent despre ce se vorbește, va avea dreptate. Orice vei spune, el va lăsa să cadă peste tine, sufocându-te, o ploaie murdară, interminabilă, de adevăruri, care-ți va tasa nervii și-ți va lăsa privirea fixă, sticloasă.

Cel mai comun caz este prostul care se trezește făcând o observație corectă, dar de-a-n pulea. Lui i se pare ok, potrivită. De ce? În genere, pentru că, după mintea lui, tot ce-i adevărat e potrivit oricând și la orice. În particular, pentru că are legătură cumva cu ce spuneai tu. O legătură mică, atât de mică, că te lasă prost. Amin!

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Despre prostia noastră, cea de toate zilele (3)

Sufletu’ de copil. Jucăria din vitrină, cea pe care şi-o doreşte, cea pe care a pus geana, cea pe care o vede când închide ochii la culcare, cea pentru care învaţă să pledeze, cea pentru care va descoperi şantajul sentimental (tehnică cu care se va reîntâlni mai târziu, când îl vor practica adulţii ajunşi la vârstele neputinţelor), este, de fiece dată, cea mai frumoasă dintre toate. De câte ori întâlneşte una, o simte, o ştie, şi întâlneşte, cel puţin una-două, de câte ori iese-n oraş.

Sufletu’ de don juan. Femeia frumoasă, cu fiinţa ca duda, vibrându-i în nervi, femeia ce-i scoate ADN-ul din oase, sămânţa din unghii, saliva din boaşe…, femeia ce are la el, pusă-n palme, frământarea de carne, este, de fiece dată, cea mai frumoasă dintre toate. De câte ori întâlneşte una, o simte, o ştie, şi întâlneşte, cel puţin una-două, de câte ori iese-n oraş.

Sufletu’ lui Martin. Un alt aparat, şi el rafinat, de sublimat. Prostia îl prinde fără izmene pe el. Trăieşte în lumea în care, de fiece dată, la orice prostie, se miră cinstit şi-i spune că-i rară, complet copleşit. Refren: De câte ori întâlneşte una, o simte, o ştie, şi întâlneşte, cel puţin una-două, de câte ori iese-n oraş.

Jucându-mă aici, mi-am adus aminte de o fază. Eram copii. Seară de vară. Lângă un bloc de patru etaje, înfăşurat de copaci, discutam de avioane. Unu’, de lucra ta-su la o fabrică de aviaţie, era cel mai bazat. „Bă, ne-a zis, iar noi am tăcut, ştie careva unde se duce căcatul ălora din avioanele care zboară?” Linişte. „Aţi simţit vreodată că vă pică ceva umed pe faţă fără să fie vreun nor pe cer?… Aşa, o picătură invizibilă….” Dintr-o dată am venit de acasă. Da, simţisem asta de o mie de ori şi tot de o mie de ori mă uitasem pe cer fără să văd nimic. „E, ăla era căcat!!” Şi a continuat ştiinţific: „E lăsat să cadă din avion şi, din cauza curenţilor, se desface în particule foarte, foarte fine. Atât de fine, că nici nu miros, nici nu murdăresc. Aţi simţit voi vreun miros când v-a căzut pe faţă?” Noi: „Nuuu!” „Aţi găsit voi vreo urmă maro când v-a picat pe nas?” Noi: „Nuuu!” Chestie e că eu mă făcusem mare şi continuam să cred în prostia asta. Cât de mare? Păi, şi acum, când mă pică ceva umed pe faţă, ridic reflex capul după un avion.

Închei punând un exemplu de prostie, d-aia rară, vorba unui cântec, bună de-ntors metafizica(-ţi) pe dos. Proştii de la CBC Romania au scos la concurs un post de specialist în relaţii publice (numit de ei „PR Specialist”). Ceva din anunţ, pus la capitolul „Cum nu dorim să fie” [candidatul], m-a lovit în… suflet, zău: „Frustat si plafonat, obsedat de faptul ca societatea romaneasca nu i-a oferit sanse de dezvoltare.” N-ar merge aici mai bine vorba „prostie fără seamăn”?

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Despre prostia noastră, cea de toate zilele (2)

Culmea, dragă Martin, şi mie mi-a trecut prin minte întrebarea dacă prostia este o boală, o tulburare a sănătăţii. Dar ce naiba e sănătatea, sănătatea omului? Funcţii, nişte funcţii. Când nu mai sunt OK, avem de-a face cu boala. (În ordinea asta, bătrâneţea, cu decrepitudinile ei, ar putea fi considerată o stare de boală…) Încetarea unor astfel de funcţii sau precaritatea lor survin pe o neregulă la nivelul a ceea ce ar trebui să le implementeze. Hm, trebuie să fac ceva, povestea asta îmi omoară libidoul! Va trebui s-o scurtez… Dacă prostia e o boală, atunci e o disfuncţie la nivelul minţii, e o greşită funcţionare a minţii sau o funcţionare neperformantă. Deşi s-ar putea ca, în cazul unor proşti, să fie vorba de un dezechilibru chimic, eu tind să cred că cele mai multe cazuri de prostie nu sunt altceva decât urmarea unei lipse de antrenament a unor structuri sănătoase. Prostul e ăla care nu şi-a pus mintea la lucru mai deloc şi mintea lui (dacă mai putem vorbi de aşa ceva), în loc să se dezvolte, a rămas nevolnică. Când am spus că sunt din ce în ce mai prost asta am avut în vedere: nu mai gândesc, deci mă prostesc. N-aş trata proştii cu medicamente, ci cu probleme, le-aş da probleme, i-aş scoate din confortul degenerant al lipsei de gândire.

Martin, mă întrebi dacă faptul că proştii din Germania şi din Franţa nu sunt atât de vizibili, de periculoşi, de puternici ca în România demonstrează că beteşugul e tratabil. Eu zic că, într-o societate, vizibili şi deranjanţi nu sunt neapărat proştii, indivizii, ci starea socială proastă, cea care supervine pe comportamentele indivizilor. Aşa cum spuneam data trecută, prostia socială nu e doar urmarea comportamentelor proştilor (a prostiilor indivizilor), ci şi a lipsei comportamentelor care să stea în contraponderea acestora. Proştii din Germania nu conduc guverne, afaceri, complete de judecată, anchete, nu au ocupat universităţile şi nu fac politica educaţională, nu au penetrat în crema intelectuală etc., căci sunt eliminaţi, sunt curăţaţi. Cum? Există un public educat, există elite, iar ele acţionează ca un filtru care nu lasă mizeria să pătrundă în inima şi în creierul sistemului. Noi n-avem elite, avem în schimb grupuri mafiote, grupuri care controlează, printre altele, admiterea în sistem, în punctele lui importante şi, bineînţeles, lasă să treacă gunoaiele după chipul şi asemănarea lor.

Mai este ceva, ceva legat de ceea ce spuneam la început privitor la geneza şi conservarea prostiei: într-o ţară dezvoltată, oamenii au exerciţiul confruntării cu probleme şi al rezolvării lor. D-aia proştii lor sunt mai puţini şi mai puţin proşti. Nuanţez o chestiune cu această ocazie: prostia unui om nu trebuie cântărită în primul rând prin raportare la altul, ci prin raportare la sine. Astfel, sunt prost atunci când nu mi-am exploatat resursele cognitive, când nu mi le-am antrenat şi nu mi-am dezvoltat abilităţi. Măsura prostiei mele sunt eu însumi privit însă din perspectiva unui potenţial de rafinare.

Două vorbe acum despre rentabilitatea prostiei. Îndobitocirea de acum pare să fie o urmare directă a consumerismului. E o problemă mondială. Atâta doar că consumerismul din România nu e acelaşi cu cel din Germania, mizeriile pe care le vând nemţii nemţilor sunt parfum pe lângă mizeriile vândute românilor de românii deştepţi şi de alţi… deştepţi. Degradarea la noi e mai profundă, în condiţiile în care societatea noastră era dinaintea acestei îndobitociri cu mult mai rudimentară, mai proastă. Nu mai insist acum pe tema asta, că vomit.

Să vorbim acum despre proasta universitară, proasta cu ştaif, proasta poleită, proasta cu acreditări. Eu cred cu tărie că prostia ”de sus” e mai nocivă decât aia ”de jos”. Două rezoane. Cei de sus funcţionează, într-o societate, ca modele pentru ceilalţi şi, prin urmare, prostia lor se propagă, contaminează, se răspândeşte mai abitir. Cu alte cuvinte, prostul cocoţat luminează peste sat un miros ca de căcat.

Cine e responsabil de cocoţarea prostului? Am spus deja în cele de mai sus: lipsa de implicare a celor care l-au depistat (eventual din laşitate, din frica de a face valuri care să le compromită poziţia) şi absenţa unei elite care funcţionează ca un cenzor.

Al doilea rezon este că poziţionare prostului în postura de model aduce cu sine o confuzie dementă în societate. Cel care dă lecţii, cel care ne îndrumă, cel învestit cu rangul de deştept este un prost, un prost mai mare decât noi ceilalţi, gloatele de anonimi. În felul ăsta se compromite instituţia profesoratului, mentoratului, magistrului, modelului, pârghie esenţială în transmiterea înţelepciunii, în continuua operă de ridicare a marelui zid al unei naţiuni în faţa năvălirii prostiei.

Problema pe care ţi-o ridic vine mai departe şi vine de departe. (Am încălcat regula jocului, de data asta, referindu-mă la un caz de dincolo de România, pentru că România mi se pare deschisă la o viaţă sexuală de calitate.) Am găsit pe net, pe un site unde apar articole „ştiinţifice” legate de sex, un material intitulat Advanced Masturbation Techniques. Unul dintre şpilurile prezentate acolo este Talk Dirty to Yourself. Un pic mai pe larg, ni se spune:

Carol Queen, author of the highly recommended Exhibitionism for the Shy suggests that the best way to get comfortable with talk dirty is to do it when you masturbate. It can also be an amazing way of spicing up your masturbation, and loosening you up in general.

Mie mi se pare toată chestia de un haz nebun, căci, poate fără voia lor, oamenii ăia ajung să spună, în mod indirect, că te masturbezi pentru că ai vrea să ţi-o tragi, mai precis, pentru că, dacă ai avea unul identic cu tine, l-ai babardi cu sete. Nu pot să înţeleg altfel afacerea asta, pentru că, dacă admiţi că vorbitul murdar aprinde spiritele între tine şi partenerul tău, cel puţin, în unele cazuri, trebuie să admiţi şi că ţi se recomandă să-ţi vorbeşti murdar când te masturbezi cu intenţia (cu nobila intenţie) de a-ţi mări pofta faţă de identicul tău, ba chiar faţă de tine însuţi. Spune-ţi cuvinte porcoase, şi ai să vezi ce bucăţică bună, bună pentru tine, ai să ajungi să te crezi! Hm, nu e doar epuizant, dar o iei şi razna, povestind despre proşti…

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Despre prostia noastră, cea de toate zilele (1)

Înainte de a încerca să-i răspund lui Martin, aş face două observații. Aş zice mai întâi, de dragul unei idei, că prostia unei naţii nu este suma proştilor ei, conştient fiind aici de un aparent dezacord ontologic. Spre exemplu, faptul că nişte proşti ajung să ia decizii (evident, proaste) cu un impact general devastator este şi urmarea faptului că cei care sunt mai puţin proşti nu sancţionează în niciun fel acele decizii. Numărul mare al proştilor nu e o scuză, căci, chiar dacă e curtea plină de curci, nu e obligatoriu să-mi ciugulească bucăţica de pâine din mână. România este sub imperiul prostiei şi din cauză că prostia nu mai este o ruşine, nu mai este sancţionată şi şi-a luat aerul că ne-a cucerit definitiv, că ne-a supt vlaga. Dacă arăţi prostia cu degetul, ești taxat, se zice că nu gândeşti pozitiv, că eşti un morocănos, un frustrat, cu alte cuvinte, că problema e la tine.

Tot așa, date fiind neimplicarea celor care știu, celor educați, lipsa oricărei sancțiuni, oricărei semnalări, oricărei cenzuri, semidocții, impostorii și proștii (dintr-o lungă listă, exemplul meu preferat este Dan Puric) reușesc să difuzeze în spațiul public tâmpenii care-i îndobitocesc mai tare pe dobitoci. Cei deștepți, în schimb, atunci când ies în public, în piață, nu cultivă deșteptăciunea, n-au pe tarabă inteligența, ci, în mod asumat, prostia. Prostia, spre deosebire de lucrurile deștepte, se vinde cel mai bine, pentru că se cumpără repede și mult. (Nici zeul marketingului nu te va ajuta să vinzi mai bine o carte de filosofie sau de poezie în raport cu una de subliteratură sau cu una în care se pretinde că este arătată calea spre succes și bogăție.)

Din păcate, prostia, indiferent de cifra de afaceri, nu rentează. Sunt adeptul înțelepciunii aristotelice care spune că umanitatea ta nu e posibilă decât în cetate și, implicit, calitatea umanității tale depinde de cea a cetății. Dacă câștigi prostind cu spor, e semn că ești înconjurat de proști și ăsta este un blestem.

(Şi pentru că am pomenit de un antic, să mai spun că nu am menţionat porcii sociali ca o categorie distinctă faţă de proști pentru că eu cred, ca și Socrate, că porcia este, într-un fel, expresia prostiei. Nu vei promova dreptatea socială atâta vreme cât eşti ignorant în privinţa beneficiilor pe care ţi le aduce; chiar dacă, atunci când eşti într-o postură privilegiată, ţi se pare că inechitatea ţi-e prietenă, te înşeli – eşti prost.)

A doua observație este că o prostie făcută (spusă) de cineva nu ar trebui să ne conducă cu necesitate la ideea că este vorba de un prost sadea, adică un prost fără pauze și fără fisuri. Toți facem sau spunem prostii. Mai mari sau mai mici. Mai des sau mai rar. Suntem proști atunci când facem (spunem) prostii și relativ la acele prostii. (Poți fi prost și în același timp deștept, rostind o inepție în timp ce tocmai rezolvi o problemă dificilă de matematică.) Tot așa, un criminal nu e criminal în genere, căci nu tot ce face e o crimă, e criminal relativ la o anumită faptă săvârșită la un moment dat.

Prostul de anvergură sau prostul de substanță pare să fie mai degrabă individul care are o astfel de instalație și instalare mentală – sistem de operare plus sistem de convingeri – încât, în mod imperturbabil, produce prostii non-stop. De obicei, astfel de proști sunt autorii unor prostii care te împietresc, te lasă fără cuvinte, te catatonizează. Paradigmatice în acest sens, pentru mine, sunt personajele lui Creangă din Prostia omenească. Gata cu observaţiile!

Problema lui Martin: Fără a cunoaşte contextul discuţiei, Martin surprinde pe stradă o spusă de felul <<… Le-am spus eu: „Bă, ăștia n-a mers kilometri cu fața cât am mers io cu spatele…”>> şi se întreabă dacă, aşa cum i s-a părut, tocmai a auzit un prost.

Voi înşira lucruri în ordinea în care mi-au venit în minte atunci când am citit problema.

1. Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul;

2. Deşi le întâlnim adesea împreună, fudulia nu e nici o condiţie necesară, nici o condiţie suficientă prostiei;

3. Fudulia, în proverb, cred că e o mândrie pusă pe tapet, explicită; nu e rău să fii mândru de ceva, dar e neînţelept (prostesc, inabil, ţopârlănesc) să scoţi ochii celorlalţi sau să arăţi neinvitat cu degetul spre ceea ce, la tine, te face să fii mândru;

4. Spusa auzită pe stadă este simpatică, inspirată, păcat că nu e originală, eu am mai auzit-o; în orice caz, pare să mărturisească geniul mârlanilor din ţara noastră;

5. În mod speculativ, presupun că individul îşi afirma experienţa şi, mai departe, statutul de autoritate într-ale şoferiei; foarte probabil a comis mai departe un sofism de tipul apel la autoritate (propria-i autoritate) pentru a se impune într-o dispută pe teme şofereşti;

6. Nu exclud ca invocarea autorităţii sale să fi fost făcută pentru a-şi susţine nişte drepturi salariale în raport cu cele care s-ar cuveni unor începători; greşeala de raţionament aici ar fi dată de falsa premisă ascunsă că, întotdeauna, experienţa aduce cu sine şi valoare.

Din haloul ăsta de idei, fără a avea prea mari pretenţii, şi eu am impresia că Martin a întâlnit un prost. Cât despre proştii mei, voi povesti mai încolo.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Despre prostia noastră, cea de toate zilele

Referindu-se la postarea mea anterioară, Martin Zick îmi scrie:

Aş vrea să înţeleg mai bine ce afirmi de fapt: că viaţa între graniţele minunatei şi ravisant-încântătoarei noastre patrii consumă neuroni, sau că viaţa printre români (sub guvernare/jurisdicţie românească) te sărăceşte mental?

Este adevărat că viaţa în România îmi (îţi) consumă neuroni, dar consumul de neuroni nu este ceva rău în sine, căci nimic bun, făcut de mâna omului nu se întâmplă fără consum de neuroni. Este adevărat şi că viaţa în România mă (te) sărăceşte mental, dar problema pe care încercam să o arăt cu degetul nu este cea a lacului de acumulare, ci a izvorului: viaţa în România îmi (îţi) anchilozează, îmi (îţi) desfigurează şi îmi (îţi) schilodeşte mintea. Este interesant cum…, cum tentează, cum contaminează prostia şi cum face ca lumea să arate după chipul şi asemănarea ei.

Eu n-am scris despre prostie în general, ci despre prostia din România, despre prostia celor din jurul meu, despre prostia pe care o pipăi, fără să vreau, de câte ori întind mâna să fac exerciţii de aripă.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Sunt din ce în ce mai prost

Nu mi-a plăcut niciodată disputa înnăscut vs. dobândit. Mi s-a părut un demers fără șansa vreunei răsplăți, nici pe parcurs, nici la final. Există acolo o dificultate de principiu, aceea de a putea discerne, relativ la capacitățile și comportamentul unei ființe la momentul t + Δt, care este și cât este rezultatul exclusiv al unor aspecte ale naturii sale de la momentul t (influența unor aspecte înnăscute, cum ar veni) și care este și cât este influența celor din afara sa, cu care a interacționat începând cu momentul t, de-a lungul intervalului Δt (dobândirea, ca să rămânem în același film terminologic). În aparență, este meritul exclusiv al unei labe de urs pentru urma lăsată prin pădure, dar asta numai dacă ignori că ursul ar fi putut călca pe un covor de cauciuc sau în apa unui pârâu, lăsând o cu totul altă urmă.

Recunosc, n-am aprofundat prea mult chestiunea pe vremea când aprofundam cât de cât ceva. M-am trezit acum interesat, pentru că am realizat că sunt pe zi ce trece mai prost, mai împiedicat și mai șleampăt în gândire, și m-am întrebat de ce. După o oarecare meditație, una sumară, mă văd înclinat să privesc cu simpatie către tabăra „dobândiților”, deși îmi mențin rezerva de care pomeneam mai sus. Răspunsul meu este că viața în România prostește. Țara este locuită, în mod copleșitor, de proști și asta face din ea o închisoare, un izolator, sunt obligat să trăiesc fără să am de-a face cu vreo pâlpâire de idei.

Martor fiind la această regresie, mi-am amintit de filmul Charly (1968). Niște oameni de știință îl operează „deştept” pe Charly, un retardat, iar acest fapt face ca pacientul să cunoască o evoluție intelectuală fulminantă, ajungând la capacitățile unui geniu în varii domenii. Treaba e că efectul este numai temporar, retardul fiind reversibil.

.

.

Am găsit pe youtube o secvență din film (numită, aiurea în tramvai, ”Greatest Scene Ever”). O pun mai jos, pun și transcrierea dialogurilor și încă pe cea a unui dialog care nu e introdus în clip. Urmărind secvența, am avut sentimentul unei umanități care scoate, din propria-i ciulama, o conștiință de sine, atât cât să o frisoneze pentru o clipită, atât cât să-i dea senzaţia tare a lucidităţii, ca mai apoi să o resoarbă în iadul polului opus ei.

.

.

Convention speaker #1: Mr. Gordon… how do you feel at the present moment, about your development?

Charly Gordon: Grateful, sir.

Convention speaker #1: You are happy about it?

Charly Gordon: Yes.

Convention speaker #2: Why?

Charly Gordon: Because it has allowed me to… see.

Convention speaker #3: To see what?

Charly Gordon: The world.

Convention speaker #4: And what do you see in that world?

Charly Gordon: Well… my eyes are new, doctor, I…

Convention speaker #4: And what do they *see*, Mr. Gordon?

Charly Gordon: Things as they are.

Convention speaker #4: And?

Charly Gordon: And what they are becoming.

Convention speaker #5: Can you give me an example Mr. Gordon?

Charly Gordon: No sir, you give me one.

Convention speaker #5: Very well…

Charly Gordon: Very well.

Convention speaker #5: Modern science.

Charly Gordon: Rampant technology, conscience by computer.

Convention speaker #1: Modern art.

Charly Gordon: Dispassionate draftsmen.

Convention speaker #4: Foreign policy.

Charly Gordon: Brave new weapons.

Convention speaker #1: Today’s youth.

Charly Gordon: Joyless, guideless.

Convention speaker #6: Today’s religion.

Charly Gordon: Preachment by popularity polls.

Convention speaker #3: Standard of living.

Charly Gordon: A TV in every room.

Convention speaker #4: Education.

Charly Gordon: A TV in every room.

Convention speaker #1: The world’s future, Mr. Gordon.

Charly Gordon: Brave new hates, brave new bombs, brave new wars.

Convention speaker #7: The coming generation.

Charly Gordon: Test-tube conception, laboratory birth, TV education, brave new dreams, brave new hates, brave new wars; a beautifully purposeless process of society suicide.

Charly Gordon: Any more questions? In the back, any more questions about things as they are and what they’re becoming? No? I have a question.

[turns to Nemur and Strauss]

Charly Gordon: Professor Nemur. Charly Gordon.

[Nemur does not answer]

Charly Gordon: Come on, professor, you know. Charly Gordon.

[Nemur still does not answer]

Charly Gordon: You know, but you haven’t told me.

[turns to the audience]

Charly Gordon: Anybody out there answer the question ‘Charly Gordon’?

[no answer comes from the audience]

Charly Gordon: Anyone in the back answer the question ‘Charly Gordon’?

[still no answer]

Charly Gordon: No? Well, I’m disappointed in you, doctors. You’re not very smart. You’re not even as smart as a mouse. Because he knows. Algernon showed me. The answer to the question ‘Charly Gordon’ is: Charly Gordon is a fellow who will very shortly be what he used to be.

Charly își va pune în joc colosala sa putere cognitivă (o putere dobândită!) pentru a găsi o soluție. Nu găsește. Nu găsesc nici eu. Îmi pare rău. Voi ajunge să-mi mănânc muncii, de prost.

.

.

.

.

.

.

.

.

povestea sovietelor – un film nou, din 2008

Povestea sovietelor (The Soviet Story) − un documentar de-o oră şi jumătate, care m-a îngrozit, mişto de tot făcut, pe alocuri lămuritor, pe alocuri speculativ. Îl recomand.*

Mă gândeam că filmul îţi face poftă, dacă eşti şi prost, să mârâi un sofism de felul „să nu mai criticăm democraţia, că uite ce s-a-ntâmplat!” sau un altul (deşi similar, totuşi mai explicit): „jos labele de pe democraţie, noi nu vrem totalitarism!”. În definitiv, dacă te-ai tăiat la deget când făceai sandvişuri, ca să nu mai simţi durerea aia, ai putea să-ţi zdrobeşti degetul cu un ciocan, gândindu-te apoi la lumea în care nu i se-ntâmplă decât o tăietură de cuţit drept cea mai bună lume posibilă pentru un deget. Aceasta ar fi actuala teorie politică a degetului obligatoriu belit.

[* ca să ruleze titrarea, click în bara de play pe o iconiţă care seamănă cu o scrisorică, după cum explică inspirat cel care a încărcat filmul]

.

.

.

.

.

.

.

.

fuck your wife

It appears that certain people think that poetry should be a certain way. For these, there will be nothing but troubled years. More and more people will come along to break their concepts. It’s hard I know, like having somebody fuck your wife while you are at work, but life, as they say, goes on.
Buk

.

 

Ce cred românii despre ei înșiși

Cu toate reținerile mele metodologice de principiu, studiul ne rezervă câteva surprize de proporții și are merite semnificative […]. Pe scurt, iată ce ne spune el despre imaginea de sine a românilor: fiecare român este civilizat (primul loc în percepția de sine), dar mai toți românii sunt necivilizați (locul 76 în percepția celuilalt). Ușor paradoxal , nu vi se pare? […]

Dacă ar fi să extragem o morală a fabulei din toate acestea, s-ar zice că fiecare român în parte este mîndru că el − și doar el − este om civilizat, dar niciunul dintre aceștia nu mai este mândru că este român. Fiecare se percepe pe sine ca o excepție a unui popor care și-a pierdut orice stimă de sine și a rămas doar cu iubirea de propria familie.

.

Vintilă Mihăilescu − Scutecele națiunii și hainele împăratului (Note de antropologie publică)

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

un best of

.

.

.

.

.

 

ion jinga = boul absolut

un exemplu paradigmatic de angajat al ministerului afacerilor externe

.

.

.

.

.

.

.

legat de ctp

și de-un articol penibil de veninos, cel scris la moartea lui sergiu nicolaescu, cea mai nostimă ipoteză ever pe care am auzit-o e că ctp a iubit-o în secret pe dana, soția lui sergiu. numai așa ți-ai putea explica comportamentul boului.

despre decizia bisericii ortodoxe române de a nu-i face slujbă în caz că este incinerat n-am auzit nicio ipoteză, ci doar o întrebare: ce nevoie mai avem de ei?

.

.

.

.

.

.

.

low deep t

am dat peste el când mă jucam cu radioul. am rămas prost. mintea mea a început să opereze ca un editor de sunet: îi lua vocea, i-o decupa din ritmurile pentru maimuţe, cele ale genului house, şi i-o proiecta în orice altceva.

l-am căutat pe google. n-am găsit mai nimic. căutam, probabil, inconştient să aflu un răspuns la o întrebare copilărească: cum poate cineva să-şi bage în căcat o voce fenomenală??

în schimb, am aflat răspunsul la întrebarea „cine?”:

The Gentle giant of House music with arguably the deepest vocals in the music industry today sings writes and produces the sexiest soulful melodic songs over driving Afro beats!!

pentru cine nu ştie engleza, răspunsul în română este limpede: un cretin!!

m-am dus pe youtube şi am dat peste câteva mostre de prostituţie sonoră. dacă nu te-ai născut perfect prost, nu poţi să-i asculţi „muzica” decât dacă laşi carnea să se strângă pe tine în cocoloaşe. singura bucată suportabilă este cea care se numeşte de-a-n pulea „casablanca”, chiar dacă titlul ar părea legitimat de versurile scrise de un raton:

I think I left the love of my life / Behind / In Casablanca ha! / I’ve got to buy myself a ticket / Tonight / Got to go there, where? / Casablanca ha! hooow! / Casa, hey! / You’re holding my love, howow!

.

.

.

.

Poem For People That Are Understandably Too Busy To Read Poetry

Relax. This won’t last long.
Or if it does, or if the lines
make you sleepy or bored,
give in to sleep, turn on
the T.V., deal the cards.
This poem is built to withstand
such things. Its feelings
cannot be hurt. They exist
somewhere in the poet,
and I am far away.
Pick it up anytime. Start it
in the middle if you wish.
It is as approachable as melodrama,
and can offer you violence
if it is violence you like. Look,
there’s a man on a sidewalk;
the way his leg is quivering
he’ll never be the same again.
This is your poem
and I know you’re busy at the office
or the kids are into your last nerve.
Maybe it’s sex you’ve always wanted.
Well, they lie together
like the party’s unbuttoned coats,
slumped on the bed
waiting for drunken arms to move them.
I don’t think you want me to go on;
everyone has his expectations, but this
is a poem for the entire family.
Right now, Budweiser
is dripping from a waterfall,
deodorants are hissing into armpits
of people you resemble,
and the two lovers are dressing now,
saying farewell.
I don’t know what music this poem
can come up with, but clearly
it’s needed. For it’s apparent
they will never see each other again
and we need music for this
because there was never music when he or she
left you standing on the corner.
You see, I want this poem to be nicer
than life. I want you to look at it
when anxiety zigzags your stomach
and the last tranquilizer is gone
and you need someone to tell you
I’ll be here when you want me
like the sound inside a shell.
The poem is saying that to you now.
But don’t give anything for this poem.
It doesn’t expect much. It will never say more
than listening can explain.
Just keep it in your attache case
or in your house. And if you’re not asleep
by now, or bored beyond sense,
the poem wants you to laugh. Laugh at
yourself, laugh at this poem, at all poetry.
Come on:

Good. Now here’s what poetry can do.

Imagine yourself a caterpillar.
There’s an awful shrug and, suddenly,
You’re beautiful for as long as you live.
.
Stephen Dunn

.

acest poet pare să spună: pupa-te-aş în cur, de m-ai citi!

mesajul său a fost foarte popular de vreme ce a primit un pulitzer prin 2001. eu l-am găsit pe un site care adăposteşte mai multe celebrităţi din cloaca poeziei americane. site-ul te primeşte cu braţele deschise numai dacă eşti capabil să te exprimi cu căluşul în gură:

While we respect our Poets’ freedom of expression, there are certain subjects and content that will not be allowed […] Posting poems containing this content will result in immediate deletion of your poetry and possible membership suspension. Examples of unacceptable content or subjects are:

• Sexually Explicit (X-Rated) Language
• Personal Attacks, Battles… (Do not use a member’s name in poems or comments – unless it is positive!!!) 
• Profanity (Curse Words or Abbreviated Curse Words)
• Nasty Comments (E.g. „This is CRAP!!!”)
• Vulgarity
• Hateful Expressions (E.g. „I should have killed her”)
• Racism

.

.

.

.

.

.