Despre prostia noastră, cea de toate zilele (5)

De ce scriu despre prostie? Presupun că din frustrare. E și asta o formă de prostie: un frustrat se vrea remarcat, arătând spre sine prin arătarea spre ceilalți. Apoi, mai e și faptul că prostia e o pușcărie. Prizonieratul ne face pe unii dintre noi să povestim. Da, să vorbești despre detenția ta e un exercițiu de libertate – o înstăpânire, în alt plan, a stăpânilor. Neașteptat.

De ce scriu orice scriu? Se scrie prea mult, atât de mult, că ne doare. Scriem fără să gândim. Și de citit citim paralel. Nu e vorba numai de idei, căci mă refer acum la literatură ca artă, e vorba să vezi dacă propunerea ta are vreo noimă estetică sau să înțelegi propunerea celuilalt printr-o facultate a frumosului.*

[* O să revin la un moment dat la această chestiune a scrisului mult și, inevitabil, prost din timpurile noastre, o să încerc să spun cât mai precis cât rău ne face.]

Oare vrea cineva să ştie cât de prost este cu adevărat? Sau, spus altfel, vrea cineva să ştie că este prost când este prost? Poate că da, dar ar fi greu de îndurat pentru oricine. Poate că îți spui cât se poate de onest că da, că ar fi mișto, că ai învăța din greșeli etc. Dar asta numai pentru că, în secret, stima de sine îți șoptește că tu arar ești prost, că, dacă ar fi te supui unui așa experiment, n-ai face altceva decât să-ți întărești ce știai deja, faptul că prostiile tale sunt nevinovate, minore, copilărești, circumstanțiale, scuzabile, comunicabile, bine-venite într-o lume prea rigidă și, în orice caz, ivite din joi în paști. Cel mai probabil, constatarea că nu-i deloc așa (că ai tot felul de convingeri tâmpite, că adesea, când te crezi profund, parlești deșănțat pseodo-raționamente ș.a.m.d.) te va mobiliza și te vei apăra prostindu-te singur cu un sofism secret, ținut în mânecă, pentru situații de avarie: Da’ cine-i ăla să zică că-s eu prost, un alt alt prost!**

[** De remarcat încearcarea stăveche de a discredita un argument sau o opinie prin atac la persoană, la autoritatea în domeniu a persoanei, o încercare care ține la… public. În definitiv, și Mântuitorul cel dibaci la vorbă le-a spus moraliștilor: ”Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei!” Zice Isus ceva de genul „Suspendă-ți judecățile morale câtă vreme n-ai autoritate morală!”, confundând o autoritate intelectuală cu una morală și, mai grav, confundând calitatea persoanei cu calitatea/corectitudinea unui judecăți? Se poate interpreta și așa, dar se poate interpreta și altfel: „Exersează-ți mai întâi judecățile morale asupra ta și după aceea, după ce te vei fi limpezit cum trebuie, vezi și de altul!” Dar de ce ne-ar cere asta? Băi, m-am plictisit, nu mai răspund și la asta, dă-mă dracu!]

Martin  mă înştiinţa că și-a umplut agenda cu notițe despre categoriile în care putem împărți poștii și că încă se teme că e departe de a fi ajuns la o clasificare completă. Ba chiar îmi istorisește o întâmplare nostimă, faptul că a uitat să se suie la timp în metrou, deşi îl văzuse venind, pentru că l-a furat cititul, și mă întreabă dacă de la mine se vede a fi fost un caz de prostie. Oare ce aş putea să-i răspund? Aş zice că, precum eschimoşii, care au mai multe denumiri pentru zăpadă, zeci, pentru a o distinge în funcţie de consistenţă, colorit, timp al zilei, de când a căzut ş.a.m.d., noi, trăitori într-o ţară în care prostia poate fi clasificată în fel şi chip, după gravitate, după dimensiune, după consistenţă, după coerenţă, după repetabilitate (raritate) şi altele, ar trebui să avem mai multe nume. N-avem.

Avream nişte buşteni. Nişte buşteni frumoşi. Toată lumea a fost de părere că ar merge să fac nişte pari de gard din ei. Dar unde? „La Babeiuşu!” „Unde?” „La Babeiuşu, are el fierăstrău special, abric şi altele.” L-am căutat, l-am găsit − un om în vârstă, foarte solid, cu-o burtă uriaşă, tăcut, morocănos −, am vorbit, a rămas stabilit să vin cu buştenii pe la 8 dimineaţa. A doua zi, aşa am şi făcut, eram la poartă la el cu calul şi cu căruţa plină. Mai erau şi doi voinici, că buştenii te lăsau fără mâini. Strigăm la poartă. Nimic. Strigăm la poartă. Nimic. Ioan, unul dintre cei cu care venisem, îmi zice: „Să aşteptăm cuminţi, că se supără. E cam ciudat Babeiuşu ăsta.” A ieşit din casă pe la şi jumate şi a început să ne zorească.

După o vreme, în timp ce din buşteni începuseră se iasă parii care stătuseră pitiţi, l-am întrebat pe Babeiuş cum de are curaj să ţină o bancă de fier la poartă. „N-au cum s-o fure, i-am făcut nişte picioare lungi de 4 metri şi le-am băgat în ciment.” Mi s-a părut nepotrivit să-l întreb dacă n-ar fi fost mai simplu să pună o bancă de lemn. Mai ales că începuse să se joace cu nişte pisici mici prin curte. Mi s-a părut dulce. Apoi a intrat în casă. L-am aşteptat un timp…. Ioan mi-a zis la ureche: „Să nu păţim cum am păţit eu!” „Ce?” Râdea. „Zi, mă, ce?” „Cu vreo două săptămâni în urmă, am fost cu cumnată-mea la el să facem nişte uluci la abric. Am lucrat pe tăcute cu Babeiuşu cam până la prânz, când, deodată, ne lasă fără o vorbă şi intră în casă. Stăm noi, stăm, ne uitam unii la alţii, Babeiuşu nu mai ieşea. Am început să-l strigăm. Niciun răspuns. După juma de oră, am zis că i s-o fi întâmplat ceva şi să intrăm naibii după el. În casă era răcoare, plăcut, l-am găsit într-o cameră mai în dos. Era în chiloţi, în pat şi se uita la desene animate.”

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Un comentariu

Comments RSS TrackBack Identifier URI