elizabeth fraser

.

.

.

.

mă ninge cu toamnă*

cu străzi, cu trecătoare indiscrete
cu foşnete, cu fuste semidocte
cu pipăieli uitate pe sub mese
cu pulpe care urlă în mătase
la degetele strecurate
în intervalele nervoase
…………………………………
ascultă! îmi sfârâie tăcerea
şi gestului i-ascultă
cum îi tot crapă pielea
când te cuprind
când te iubesc
cu mine însumi un incest trăiesc
te bag până la gât în ceaşcă
c-un ochi de ceai te aburesc
cu buzele murdare de cuvinte
te-ncerc
din tine muşc
bucăţi de eu
cu gust de tu
pe care mi le plimb
prin gură
.
.
.
[* e o poezie scrisă cândva, cu ani în urmă. m-a aşteptat să mă nasc, apoi m-a luat de mână şi s-a scris singură]

.
.

.

.

.

 

am numai cuvinte frumoase

despre toate

şi când le-njur

mă îngrijesc s-o fac

ca pe o cerere în căsătorie

şi când spun „nu”

răsună ca o laudă

şi atunci când bat

răsuflu greu

de parcă fut amorezat

şi mai ales când tac

tăcerea mi se duce-n cer

asemeni unui imn

cu capul ascuţit

vânând un dumnezeu

.

.

.

.

.

.

.

femei dietice

.

.

.

.

.

.

abla con ella

.

.

.

.

.

.

oraşul ăsta după tine

a început să fumege

te vrea pe stradă

să te plimbe

pe sub un cer

de omoplat

te aşteaptă la cişmele

să poată să îţi beie

răcoarea trecătorii

din ţâţele fierbinţi

.

.

.

.

.

.

îmi bate inima cu ţăcănit

îmi scârţâie, scrâşneşte

sau scoate-un huruit

(căci sunt un om bolnav)

îmi place seara pe pervaz

să văd vecinele cum se dezbracă

în burta blocului din faţă

şi dimineaţa stau la geam

mă uit la una cum îşi trage

ciorapii pe piciorul gros

cum peste cur îşi trage

un rând sau două de chiloţi

(căci e un om bolnav)

îmi place s-o privesc când se apleacă

şi carnea ei, în jos, se lasă

gogoşi lângă gogoşi

şi gura a mahoarcă îmi miroase

şi gust tării s-o-mparfumez

(căci sunt amantul din fereşti)

.

.

.

.

.

.

.

soul of nepal

.
.
.
.
.
.
.
.
.

Cercetare

Cum e corpul?

Cum e corpul femeii?

Unde începe; aici pe pământ

sau în podoaba părului ei, şi de unde coboară?

Cum e piciorul ce urcă şi până unde

urcă el?

De-l zăreşti doar pe fugă, îţi face mai mult

rău în piept, iar pământul se zdruncină.

Unii zic că femeile au părţi superbe

pe care niciodată nu le arată. Moliciuni,

rotunjimi. Cum fac ele când se spală,

goale, în cadă, să nu se vadă

goale goale goale?

De ce pe din lăntrul rochiilor sunt multe

alte rochii şi albituri şi tot felul de pliuri

şi până unde? Când e atunci când fără

nicio rochie rămâne numai ea însăşi, femeie?

Şi cum face ea

atunci când face

dacă face

ceea ce facem cu toţii porceşte?

 

Carlos Drummond de Andrade — Maşina lumii şi alte poeme

.

.

.

.

.

În iatacul din turn e-ntuneric

Dar îşi luminează chipurile cu surâsurile lor. Pipăie-naintea lor, la fel ca orbii, care-l află pe celălalt ca o poartă. Aproape ca nişte copii care se-nspăimântă de noapte, se-ndeasă unii-ntr-alţii.

Şi totuşi nu se tem. Nimic nu mai e între ei, care să le stea-mpotrivă. Nici ieri şi nici mâine; căci vremea s-a prăbuşit. Şi ei înfloresc acuma din ruinele ei.

El nu-ntreabă: „Cine ţi-e soţul?”

Ea nu-ntreabă: „Care ţi-e numele?”

S-au găsit doară, să-şi fie, unul altuia, neam nou.

Au să-şi deie pân-la ziuă, unul altuia, o sută de nume noi şi-au să şi le-napoi, încet, cum ai scoate un cercel din ureche.

 

Rainer Maria Rilke – Cântecul de dragoste şi moarte al stegarului Hristof Rilke

.

.

.

.

.

.

carne tremula

.

.

.

.

.

.

îmi amintesc perfect încălţămintea ei

cizmele, sandalele, papucii de casă

ghetele, balerinii, botoşii

şi, bineînţeles, pantofii cu toc

i-am uitat însă picioarele

mersul

şi, mai ales, drumurile

dacă era frumoasă?

măi, ţin minte că avea

nişte agrafe şi nişte clame de păr

formidabile

.

.

.

.

.

.

.

.

.

despre românia ca despre morţi

e bine să vorbeşti frumos. de aceea, am extras din presă un citat genial:

E întotdeauna un sentiment puternic cînd 53.000 de spectatori te fluieră, dar e şi mai frumos cînd îi faci să tacă. (Jeremain Lens, extremă Olanda)

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

scrisul este un festin

la care ştii că-ţi este foame abia la sfârşit, e foamea de a fi citit

.

.

.

.

.

stimată… coardă

prea întinsă doamnă

permite-mi să-ţi încing

încheietura mâinii rece

sau glezna mersului lichid

sunt o podoabă fină

pentru coapsă

şi poleiesc dulceaţa

ascunsei subsiori

de nu mă crezi, probează

te uită în oglindă

cât de bine

te-mbrac, fără de haine

în cremenea din noapte

în mierea zilelor

şi sunt lipici, şi sunt o gheară

sunt pentru prins în carne

dacă nu crezi, poţi încerca

de vie

să te jupoi de mine

şi gura mea e un colier

în care poţi să stai

în laţ

dacă nu crezi, poţi atârna

de mine, până dai

cu totul ochii peste cap

.

.

.

.

.

.

.

auzisem undeva

că blaga nu a vorbit până la cinci ani. mi-am adus aminte de asta când britanicul john gurdon, unul dintre laureaţii de anul ăsta al nobelului pentru medicină, s-a dat în stambă povestind cum, la vremea adolescenţei sale, directorul şcolii scrisese un raport (!?) în care spunea că gordon e antitalent în ceea ce ţine de ştiinţe. istoria e plină de căcaturi de felul ăsta. eu, ca viitor câştigător al nobelului pentru pace, vreau s-o spun anticipat: am învăţat să înjur înainte să vorbesc. când m-am dus la şcoală ştiam deja să scuip în vreo 50 de feluri, dintre care binecunoscutele cu boltă, împrăştiat, tir automat, bombiţă, printre dinţi, printr-o parte, cu spârc, din buze, presărat, la şto, salvă, telefonat etc. e drept, e meritul şcolii că mi-a deschis ochii şi mi-a dat o ţintă. aşa se face că am împăcat, lăsând pe fiecare „da” matur un „nu” din limba de copil.

.

.

.

.

.

.

.

.

operațiunea monstru…

.

.

.

.

cântec din teleorman

.

.

.

.

amantul din poveşti

stă cu picioarele-n lighean

le ţine la-nmuiat

în lacrima uriaşă

scăpată din batistă

de-o soaţă de uriaş

i-a tot umblat prin minte

a strâns sub unghii lut de gând

i s-au crăpat călcâie

şi-acuma are-n talpă

mirosul tare, de femeie

cum i-a călcat în fugă

în visul de azi-noapte

prin toată necuviinţa

ce-nghite frăgezimi

.

.

.

.

.

.

.

.

mi-e casa doldora de greieri

îmi sar prin poezii

cotrobăiesc prin haine

şi îmi ţâșnesc din degete

e secetă, îmi spun ţăranii

şi fug, se refugiază

de crăpătura din pământ

pe unul l-am găsit alaltăieri

într-un pahar uitat cu bere

plutea sătul

şi ţârâia un râgâit

acuma-i tot acolo

nu mai mişcă

e îmbibat, spun greierii din casă

s-a înecat în nostalgie

priveşte-l cum tânjeşte

dup-o sete

de dinainte de beţie

 

.

.

.

.

.