Dar îşi luminează chipurile cu surâsurile lor. Pipăie-naintea lor, la fel ca orbii, care-l află pe celălalt ca o poartă. Aproape ca nişte copii care se-nspăimântă de noapte, se-ndeasă unii-ntr-alţii.
Şi totuşi nu se tem. Nimic nu mai e între ei, care să le stea-mpotrivă. Nici ieri şi nici mâine; căci vremea s-a prăbuşit. Şi ei înfloresc acuma din ruinele ei.
El nu-ntreabă: „Cine ţi-e soţul?”
Ea nu-ntreabă: „Care ţi-e numele?”
S-au găsit doară, să-şi fie, unul altuia, neam nou.
Au să-şi deie pân-la ziuă, unul altuia, o sută de nume noi şi-au să şi le-napoi, încet, cum ai scoate un cercel din ureche.
Rainer Maria Rilke – Cântecul de dragoste şi moarte al stegarului Hristof Rilke
.
.
.
.
.
.
Lasă un comentariu
Niciun comentariu până acum.
Flagrante delicto 
Lasă un comentariu