treceam legănându-mă pe coridorul trenului. împrejurul ochilor, verde. am întors capul şi am văzut-o ca-ntr-un pocnet de palme: blondă, pe canapea, înfăşurată într-un cearşaf, uitându-se în gol. mai ales, uitându-se în gol.
în acelaşi timp, am şi rămas, am şi plecat. în acelaşi timp, acolo, înfăşurat şi atârnând în falduri de cearşaf, era regretul – regretul unui pictor ce pleacă cu tabloul spre golul înspre care, uitat, s-a tot uitat modelul.
.
.
.
.
mai mult ca sigur, o nepoezie
nu o găsesc pe nicăieri
probabil, scrisă la beţie
pierdută printr-un vraf de foi
sub praful din filosofie…
când pierzi o poezie
nicio femeie n-o să-ţi fie
îndeajuns, în locul ei
.
.
.
.
nu scrie dacă nu poţi scrie adevărat! există, bineînţeles, şi un adevăr al ficţiunii, şi un adevăr al minciunii, şi un adevăr al falsului…, tot aşa cum există şi minciuna adevărului ratat.
.
.
.
.
când trec pe lângă ele
întorc acuma capul
de parcă se alintă
cu scârba că exist
pe străzile cu care
de piatră m-am iubit
acolo latră cel mai tare
pereţii caselor de vânt
.
.
.
.
în ceea ce priveşte sexul, am început
destul de târziu, şi fiind aşa stătut,
am început în forţă, învăţând cât mai mult
de la o femeie şi aplicând ce-am învăţat la
următoarea, mereu trezindu-mă-n alt pat
(dar şi înapoi în paturile cunoscute deja),
şi primul lucru pe care-l făceam dimineaţa
era să mă uit pe fereastră, să văd dacă mai
am maşina – pentru că mai încolo trebuia să
merg la altă femeie şi probabil la o alta spre seara.
chales bukowski – dragostea e un câine venit din iad
nu se explică, ci ne izbesc, de ne dărâmă şi ne aruncă chiar din încălţări
.
.
.
.
din tot ce mi s-a întâmplat şi am ars, nu cel mai minunat lucru, iubirea, este cel care m-a făcut să cred că există dumnezeu. faptul că ani de zile am fost confiscat de o cercetare în care am intrat până la gât, dinamitându-mi viaţă personală şi sleindu-mă ca pe culoarea alb, mi-a dat conştiinţa că noi, oamenii, suntem cel mai bun motiv pentru a crede în dumnezeu. dacă cunoaşterea rămâne o imposibilitate, noi fiind sub un tavan sub care tocmai fiinţa cea mai exuberantă ajunge să se cocoşeze lamentabil, să se înnoade în ea până la patetism, frumosul este poarta cu care noi dăruiţi am fost spre evadând.
mi s-a reproşat că nu pomenesc aproape niciodată de comandamente morale. nu o fac din două motive: etica e prinsă în cleştii unui paradox, e plafonată, cunoaştere fiind şi ea, iar prea frumosu’ are-n sine acea uşiţă de ieşire din labirintul întrebării „ce trebuie să fac?”.
lebedele de pe vltava se tot uitau la mine… plângeam pe vine, ca omu’ beat.
.
.
.
căscată gura mea
i-e foame să înghită
o tânără ghiulea
.
.
.
.
mi-a fost cam greu să mă întorc acasă (whatever it might mean). m-aş fi culcat pe-o bancă, m-aş fi abandonat pe caldarâm… probabil, sunt o fundătură nesfârşită a speciei degenerate-n om, ceva ce-ar trebui stârpit de dragu’ inocenţei programate pentru repetitive procreeri. părinţii spun că revoltaţii sunt cei frumos romantici, dar, dacă nu mor tineri, ei eşuează în ridicol, îngheaţă strâmbi în clei. o fi o răzbunare a genei egoiste din vorba spusă de dawkins? mircea, umanitatea te salută cu ea sculată ca pentru onor!
.
.
.
.
îmi amintesc de-un david lewis. cineva povestea că omu’ ţinea o cameră ai căror pereţi aveau pe de-a rându’ nişe în care belfereau sticle de vin din vremuri de noroc. o vinotecă, cum ar veni. acolo te primea pentru discuţii… uite cum filosofii au ajuns la esenţă: aşezaţi lângă cartea lichidă pentru gându’ de fum!
am văzut că nişte oameni harnici au tradus la noi „despre pluralitatea lumilor” (on the plurality of worlds)! un putrezit dintre ai noştri academici mi se mira că, pân’ la urmă, lewis a scris o carte, ştiut fiind, cică, faptul c’a fost „lipsit de suflu”, sărăcanu’, cu-o operă ce-a numărat, o viaţă întreagă, numai articole, nici alea tocmai lungi. păcat, mi-am spus, că al meu intelectual nu ştie ce toţi consumatorii de elită ştiu: că orice sticlă de colecţie e compusă din mici înghiţituri de vin.
..
.
.
.
.
pentru cei care, fiind proşti sau doar prostiţi, nu înţeleg de ce cultura română, defilând cu „piese” gen dan puric sau horia-roman patapievici, nu este decât o maimuţăreală a lumii civilizate, am pregătit nişte link-uri cu material didactic aplicativ:
http://videonews.ro/action/viewvideo/24371/Pin…
http://videonews.ro/action/viewvideo/24391/Met…
un bravo hotărât lor, celor mai buni dintre noi!
.
.
.
străluceşte
o văd pe pipăite
atâta cât să ştiu
în locul unde n-are
nicio aluniţă
acolo chiar
ar trebui
.
.
.
.
mă închin la el
şi la ea
la biserica-ntâlnirii
zborului cu aripa
.
.
.
dragostea rămâne o chestiune enigmatică. cred însă că se poate spune măcar atât: încalcă orice lege a conservării fiinţei, mergând până la pierderea identităţii pe drumul lui a fi către mai multul lui. de aceea, cei care trec şi se recunosc în celelalte suferă (de) o exagerare, a lor, şi poartă, potrivit bolii, un nume neînţeles, de îndrăgostiţi.
.
.
.
Luni, 7 septembrie, la sediul central „Mihail Sadoveanu” al Bibliotecii Metropolitane, continuând seria năvalnică (pentru unii, chiar năucitoare) a cărţilor publicate una după alta în ultimii cinci ani, Constantin Kapitza şi-a lansat volumul de versuri „Linişte de ceară”. Moment de maturitate poetică, pagini cu o scriitură bine definită, fără ezitări stilistice, bine centrată în metaforă, provocând cititorul la travaliul savuros al lecturii.
Ne întâlnim cu un poet care, abuzând, parcă, de talent, defilează cu toate emoţiile condiţiei de a fi om. Constantin Kapitza pune pe taraba literaturii o ofertă valabilă, livrează un mesaj poetic cu forţa lui „oricând” în haina lui „acum”.
Este o poezie a timpului nostru, reinventând frumosul într-o altă nouă spusă. Este o poezie ale căror cuvinte cântă din muzica unui eu de tumult:
Când cuvintele mele nu se mai iubeau
deveneau imposibile, se ciocneau
şi ca roţile fântânilor
cântau toate deodată.
atât de neputincincioşi
încât ne pierdem dreptu’
la pronume
personal
.
.
.
.
Pentru că sunt balonat
Pentru că e o idee proastă
Pentru că sunt plecat la bere
Pentru că vreau să fiu şef
Pentru că e târziu în general
Pentru că sunt bărbat, ce naiba!
Pentru că este plictiseală
Pentru că-mi scade libidou’
Pentru că este meciu’ la televizor
Pentru că am deja femeie
Pentru că nu am încă o femeie
Pentru că nu e apă caldă
Pentru că s-au scumpit ţigările
Pentru că nu vrea mâna dreaptă
Pentru că… oricum
Acum, la modă
Este să scrii, nu să citeşti
Poezie
.
.
.
Când omori, poţi avea scuze? Justificări? Întemeieri? Îndreptăţiri? Atenuante (circumstanţe)? În România, aceste întrebări de hotar au încăput pe mâna unor imbecili. Ca mai toate întrebările, dealtfel. Acuma, mă uit cu groază că de etica au început să se ocupe bufonii. Lemnoşi în exprimare, sterili în gândire. Pe toate tarabele, apare Dan Puric, vorbind despre „omul frumos”, cu mâna la falcă. Pe aceeaşi linie de succes, probabil că urmează să publice cineva, pe înţelesul tuturora, un audiobook despre matematici aplicate. Autor: una din piaţă, o bişniţăreasă cu morcovi şi pătrunjel.
Un cunoscut, făcând un studiu sociologic prin puşcării, a ajuns să cunoască îndeaproape cazul unui om condamnat pentru crimă. Story-ul lui era banal. Tipu’, proaspăt căsătorit, se mutase într-un bloc locuit de proleţi – cei care au adus de la sat la oraş eternitatea de care vorbea Blaga. Unul dintre vecini, de câte ori o întâlnea, se lua sistematic de tânăra soţie. Uneori, când o ştia singură, suna şi la uşă. Nu-i zicea mare lucru, doar c-ar vrea s-o încerce şi el… Hărţuirea a durat ceva vreme. Poliţiştii, deşi sesizaţi, i-au întrebat pe tinerii căsătoriţi dacă au martori. E complicat cu legea, are rigorile ei, dacă mă înţelegi… Într-o seară, soţul, întorcându-se acasă, o găseşte pe femeie în stare de şoc: bruta de la uşa vecină încercase s-o tragă în casă, în apartamentul vecin. Oare ce voia să-i facă? Să-i întrebăm pe martori? Adus la disperare, bărbatul a sunat la uşa vecinului. Uşa s-a deschis brusc şi, odată cu asta, fiind pregătit, vecinu’ a ieşit executând o avalanşă de pumni. Soţu’ a fentat scurt şi a lovit în bărbie. Vecinu’ a căzut pe spate, pe scări, s-a lovit la cap şi a murit pe loc. Martori, ioc! Sentinţa: crimă cu premeditare.
Dacă te ocupi de chestiunea omorului, o să vezi că, spre exemplu, literatura dreptului se învârte în acolada întrebării „Când este omorul o crimă, o crima incriminabilă?” Din păcate pentru noi, cei din dreptul român se rezumă la a rezolva chestiunea în mod stipulativ, fără a aduce argumente. De întrebarea „Ce e o crimă?” nu poţi să scapi printr-un act de lege votat de foşti preşedinţi de CAP.
Într-o noapte, înainte să adorm, aud chiţăieli. Parcă din pereţi. În altă noapte, merg să beau apă şi, în bucătărie, dau de doi şoareci care fugeau mâncând pământ. Şi ei, fiinţele Domnului! Încep să întreb oamenii care ştiu, pe cei păţiţi, încep să citesc, ajung doct… (Cu ocazia asta mi-am adus aminte de un prieten pe care, într-o casă de ţară, din lipsă de paturi, l-au culcat pe jos. La un moment dat, ăsta s-a trezit cu o mâncărime la mână. A tresărit şi ceva a chiţăit scurt. Când a aprins lumina, a văzut că şoarecele îi rosese din tegumentul unui deget. Manichiura. Oameni buni, nu puţine sunt cazurile de noi născuţi cu degeţele efectiv mâncate!)
Ca-ntr-o hârjonă, o parte a celor care argumentează în etica aplicată în chestiunea omorului discută următorul caz. Într-o ţară îndepărtată (de România), o femeie este găsită pe stradă în stare de inconştienţă. Dusă la spital, medicii constată că femeia are o sarcină toxică, care, dacă nu este întreruptă, îi poate pune în mod serios în primejdie viaţa. Pe de altă parte, sarcina fiind avansată, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa, potrivit specialiştilor, femeia ar putea da naştere unui copil OK. Mama sau copilul? Intervenţia necesită urgenţă. Deşi iniţial în comă, femeia îşi revine, dar pare să fie de pe alte meleaguri: nu o caută nimeni, nu are acte, vorbeşte într-o limbă necunoscută şi nu dă niciun semn că înţelege ce i se spune. Nu poate decide, pentru că nici măcar nu ştie că are de decis. Cine să decidă în locul ei? Şi pe ce temei?
Bine, dar ce au de-a face şoarecii mei cu situaţia acelei femei bolnave? Păi, la centru stă ideea gazdei! (Mai sunt şi alte chestii, dar nu vreau să complic lucrurile în mod letal pentru cititorii dependenţi de consumul de sirop.) Asumând (că aşa vor muşchii noştri) că fătul în prag de naştere e deja fiinţă umană, prin exemplul dat, am pitit intenţionat problema omorului altor specii. Dacă nu putem rezolva prea uşor problema dată, cum putem rezolva altele, în care este de ales între viaţa noastră (de multe ori, confortul nostru) şi viaţa altor creaturi, din alte specii? Dacă te latră şi te muşcă câinii comunitari şi ajungi la concluzia că, fără costuri, nu poţi pune capăt situaţiei, vei admite că trebuie omorâţi? Dacă termitele îţi rod casa de lemn, vei da bani grei să le omori? Dacă gândacii-ţi colcăie noaptea pe pernă, vei pune botu’ la reclamele TV de la Raid? Fraiere! Dacă-ţi aleargă şoarecii prin bucătărie, ce e de făcut? Poţi să-i omori ieftin şi repede? Dacă îţi colcăie în intestine viermii, ce nasturi ai de înghiţit? (Vorba aia, am viermi în burtă, de mă mănâncă curu’ când gândesc.) Atenţie, eu însă nu discut aici despre supremaţia speciei, ci despre supremaţia gazdei ca posibilă justificare a omorului! În cazul femeii însărcinate, se crede că, dacă ea ar fi putut fi pusă în cunoştinţă de cauză, ar fi avut drept de decizie. Dar de ce? Ce-i dă dreptu’? Premisa ascunsă: supremaţia gazdei.
Şoarecii sunt nişte animăluţe chiar simpatice. Totuşi, emoţional (o rezultantă dintre rămăşiţe ancestrale şi depuneri culturale), îi urâm: ne fac silă, ne produc frică. Ştiinţific, se zice că aduc nişte boli nenorocite. Ciuma e adusă de purecii şobolanilor (exemplare ale unei specii de-o inteligenţă infernală). Îi uram şi când nu aveam noţiuni de biologie. Pentru că ne invadau teritoriul, pentru că noi, întotdeauna, în raport cu ei, am avut supremaţia gazdei.
Să închei bâlciul! Ştiu acum multe, nu neapărat şi eficiente, metode de a stârpi şoareci. Pardon, de a omorî pe unii dintre ei! Trei dintre ele m-au impresionat. Ceva le leagă: chinul. E una în care pui mâncare sub un recipient întors cu gura-n jos şi puţin ridicat, susţinut de o chestie precară. Când intră şoarecele să ajungă la mâncarea de sub „capac”, recipientul cade şi-l prinde pe nefericit. Mulţi gospodari sunt nemulţumiţi de asta. Cică, nu prinzi decât unul, şi ăsta trăieşte nasol toată agonia captivităţii: de disperare, se cacă în neştire, împute locul… Altă metodă, mai eficientă, dar care presupune ceva inginereală, constă într-un dispozitiv cu o pârghie la capătul căreia se află hrană. Şoarecele înaintează şi, atunci când ajunge la nadă, pârghia basculează şi eroul cade într-un recipient relativ adânc. Foarte important, se spune, recipientul trebuie să aibă pe fund apă sau frunze, ca prizonierul să nu poată sări şi evada. În topul eficienţei stă însă o altă chestie. E vorba de o chestie lipicioasă pe care este pusă mâncare. Dacă şoarecele vine să mănânce, se lipeşte şi nu mai are scăpare. În unele ţări, mai sofisticate (sau mai ipocrite), dispozitivul este interzis: până să moară, se crede, şoarecele suferă îngrozitor. Unii, care şi-au prins doar lăbuţele, ca să scape, au fost în stare să-ţi roadă şi să-şi amputeze picioarele lipite.
Am o problemă de etică! Pentru lămurire, aştept o conferinţă de Dan Puric cu titlul „Şoarecu’ frumos”!
Cândva foarte la modă, ideea că uneltele sunt o prelungire dacă nu a fiinţei în întregul ei, cel puţin a corpului. Totuşi, într-un sens, nu e decât un caz particular al altei idei, că proprietatea sau folosinţa unei proprietăţi redimensionează omul, dându-i amploare. Inclusiv într-o ordine a libertăţii. E vorba, mai ales, de proprietatea privată.
Proprietatea comună – un concept care are drept clauză o conştiinţă care ţine în hamuri instinctul. Rămâne pentru mine o întrebare cum de oamenii primitivi au avut, dac-au avut, drept instituţie bunul în comun. Probabil tot un fel de conştiinţă, născută în circumstanţe necunoscute, le-a îngrădit tentaţia înnăscută pentru acel „al meu şi numai al meu”. În momentul în care societatea devine mai sofisticată, mai generativă, mai nuanţată, atât prin indivizii trăitori, cât şi în întregul ei, conştiinţa fără de care nu este posibilă proprietatea comună devine ceva infinit mai delicat de atins. Îmi vin în minte primii creştini, îmi vin în minte cei care au visat la o societate comunistă… Probabil ar trebui să-mi vină în minte multe alte încercări sau reuşite pasagere, cu siguranţă, efemere. Probabil ar trebui să mă gândesc la familie în formula contemporană…
Încă un gând! Stoicii, în „programul” lor pentru obţinerea armoniei (cu…) – ca o formulă de fericire – recomandau o minimizare a aspiraţiilor legate de ceea ce nu ţine de noi. Evident, din perspectiva stoică, dorinţa de a avea posesiuni nu este altceva decât o potenţială sursă de nefericire. Nu mă interesează acum dilema la care este expus orice stoic atunci când este pus în faţa balanţei dintre eventuala nefericire de a dori ceva (în posesiune) şi a obţine sau de a avea ceva şi a pierde, pe de o parte, şi eventuala fericire de a dori ceva (în posesiune) şi a obţine sau de a avea ceva şi a folosi, pe de altă parte. Mă interesează în ce măsură poţi fi un stoic consecvent pe linia proprietăţi. O formă extremă este să încerci să-ţi învingi sentimentul proprietăţii propriului trup – un fel de minimalism dus până la controlul exclusiv a ceea ce se numeşte „suflet”. Atât timp cât eşti în viaţă, sufletul, inclusiv profilul lui, depinde numai de tine – o posesiune pe care nu o poţi pierde decât dacă alegi s-o pierzi, o posesiune a cărei degradare ţine numai de tine. Oare? Apare o problemă de identitate: care suflet? În absenţa proprietăţilor, sufletul omului este acelaşi cu cel pe care omul l-ar fi avut fiind proprietar?
„Ieri era praznic într-un sat, lângă Candia; să mă ia dracu’ dacă ştiu praznicul cărui sfânt. Lola – aşa e, am uitat să ţi-o prezint: o cheamă Lola – îmi zice:
– Bunicuţule (îmi zice din nou bunic, dar acu ca un fel alintare), bunicuţule, aş vrea să merg şi eu la praznic.
– Du-te, bunicuţo, i-am zis, du-te.
– Dar vreau să merg cu tine.
– Nu pot să merg, am treabă. Du-te singură.
– Bine, atunci nu mă duc nici eu.
Am holbat ochii:
– Nu te duci? De ce?
– Dacă vii cu mine, mă duc. Dacă nu vii, nu mă duc.
– Dar pentru ce? Nu eşti o persoană liberă?
– Nu, nu sunt.
– Nu vrei să fii liberă?
– Nu!
Pe cinstea mea, am simţit că-mi pierd minţile.
– Nu vrei să fii liberă? am strigat.
– Nu, nu vreau! nu vreau! nu vreau!
Jupâne, îţi scriu din camera Lolei, pe hârtia Lolei; pentru numele lui Dumnezeu, ia seama, rogu-te. Eu unul gândesc că numai acela care vrea să fie liber e făptură omenească. Muierea nu vrea să fie liberă. Aşadar, muierea e făptură omenească?”
Nikos Kazantzakis – Alexis Zorba
Flagrante delicto 