din tot ce mi s-a întâmplat şi am ars, nu cel mai minunat lucru, iubirea, este cel care m-a făcut să cred că există dumnezeu. faptul că ani de zile am fost confiscat de o cercetare în care am intrat până la gât, dinamitându-mi viaţă personală şi sleindu-mă ca pe culoarea alb, mi-a dat conştiinţa că noi, oamenii, suntem cel mai bun motiv pentru a crede în dumnezeu. dacă cunoaşterea rămâne o imposibilitate, noi fiind sub un tavan sub care tocmai fiinţa cea mai exuberantă ajunge să se cocoşeze lamentabil, să se înnoade în ea până la patetism, frumosul este poarta cu care noi dăruiţi am fost spre evadând.
mi s-a reproşat că nu pomenesc aproape niciodată de comandamente morale. nu o fac din două motive: etica e prinsă în cleştii unui paradox, e plafonată, cunoaştere fiind şi ea, iar prea frumosu’ are-n sine acea uşiţă de ieşire din labirintul întrebării „ce trebuie să fac?”.
lebedele de pe vltava se tot uitau la mine… plângeam pe vine, ca omu’ beat.
.
.
.
Lasă un comentariu
Niciun comentariu până acum.
Flagrante delicto 
Lasă un comentariu