Despre prostia noastră, cea de toate zilele (7)

Nu mă pricep la vânzări și nici nu sunt orientat spre așa ceva – că mi-e silă și, filosofic vorbind, sunt o marfă care cumpără. Îndemn însă în felul următor: Dacă vrei să vinzi, vezi, mai întâi, dacă îți poți vinde ție! Dacă ai reușit să te montezi&dispui să cumperi căcatul pe care l-ai scos pe tarabă, ai șanse să mai convingi și pe altul, dacă nu, nu. Fac precizarea asta, dragă Martin, ca să știi că știu că nu sunt interesant într-o discuție despre proștii (porcii) din politica românească, pentru că nici eu nu sunt interesat de propriile-mi spuse privind acest subiect.

Mărturisesc că, atunci când l-am văzut prima dată pe Șova, mi-a plăcut. Mi s-a părut un bărbat frumos, un duelist abil și curajos. Am fost nostim, nu-i așa? Acum, în mod firesc, apare întrebarea „Cum de ajung cabotini ca el în politica românească?” (Răspunsul este relevant și pentru întrebarea „Cum de ajung, mai nou, numai individizi ca el?”) Sunt mai mulți factori care concură: 1) familia – clanul mafiot din care face parte licheaua cu pricina; 2) publicul – fără cultură civică și politică, fără cultură în general, adică public de proști (stupid people), incapabil să facă alegeri bune (relativ la interesele proprii); 3) candidații – densitatea mare de impostori face probabil ca orice alegere a publicului să fie una prostă. (Încerc să fiu lapidar, că n-am inima să mă dau în spectacol aici. Nu pot însă să nu spun că acum, când vorbesc de mulțimea asta de impostori criminali, am în minte o imagine din The Crowd, o ecranizare din seria The Ray Bradbury Theater, unde în jurul oricărui om rănit într-un accident rutier, om care trăgea să moară și avea nevoie de aer, de ajutor, se strângea imediat, să se uite, cum ar veni, un grup de indivizi, într-un cerc compact, sufocant. Pe YT filmul e pus în trei părți − 1, 2, 3 −, totalizând vreo 25 de minute, cred.)

În schimb, în Ponta, încă de când era un debutant grețos, am văzut un fel de geamandură a morții. Mi-am spus că suntem o navă și că, dacă nava ajunge vreodată la acea geamandură, suntem pierduți. A ajuns.

Plagiatul lui Ponta nu m-a mirat. Nu m-a mirat nici faptul că poporul român a rămas rece (cool) la aflarea hoției. Ar fi prea puțin, prea pe lângă țintă, dacă aș explica asta spunând doar că în România hoția este o ocupație înalt prețuită, hoțul fiind echivalat cu cineva care se descurcă în viață. Teza mea (nu de doctorat!) e că în România mulţi oameni nu știu ce e ăla plagiat, nici mulţi intelectuali nu știu, și că multe plagiate sunt comise din neștiință și fără intenție. (Hei, nu e cazul lui Ponta! Oricât ai fi tălâmb, nu poți lua zeci de pagini de la altul, fără să semnalezi asta, și să nu fii conștient că plagiezi!) De fapt, eu cred că plagierea este un fenomen extrem de răspândit în țara noastră. Iată câteva repere:

– nu avem o lege care să ne apere proprietatea, cu atât mai puțin pe cea intelectuală (să fie clar, dacă cineva scrie pe o pisică „câine”, nu înseamnă că va lătra, nici dacă acel cineva e Parlamentul)

– nu avem oameni suficient de cultivați în Justiție, care să fie în stare să recunoască furturile intelectuale, atunci când sunt reclamate

– în învățământ, nu există norme clare, formale, care să precizeze ce înseamnă plagiatul și care sunt cazurile de plagiat; sancțiunile sunt la baie

– în învățământ, indiferent de nivel, nu se face o instruire a tinerilor cu privire la ceea ce se înțelege prin plagiat

– în învățământul superior, plagiatorii de frunte se găsesc printre cadrele universitare, prin suporturile de curs oferite, prin lucrările științifice publicate, unde fie se autoplagiază (rescriindu-şi mizeriile la infinit şi pretinzând că au lucrat ceva nou), fie îi plagiază pe alții în mod mişelesc (oameni buni, vă mai amintiți coincidențele „inexplicabile” dintre disparițiile unor cărți rare din bibliotecă sau lipsa unor pagini din anumite cărți și subiectele tratate de anumiți erudiți de tinichea în cărţile lor băşinoase?)

– mulți dintre cei care supervizează teze de doctorat, fie pentru că sunt rămași în urmă, n-au mai pus osul la treabă să vadă ce s-a mai spus în domeniu, fie pentru că supervizează teme pe care nu le stăpânesc, nu numai că nu pot fi îndrumători reali, dar nici nu pot bloca apariția plagiatului, girează impostori aidoma lor

Vreun tâmpit ar putea să mă întrebe cum probez cele spuse. Nu cumva toate sunt numai în mintea mea bolnavă? Băi, nu mai e nevoie de probe de detaliu, e suficient să te uiți… mondial. Faptul că România, şi lucrurile încep din şcoală, nu încurajează, nu forțează și nu recompensează creativitatea și originalitatea, faptul că nu sancționează ferm furtul intelectual, faptul că nu conștientizează ce înseamnă acest furt (al propriei căciuli, până la urmă), toate astea fac să rămânem în afara clocotului. La nivel universitar, la nivel de cercetare, nu ne bagă nimeni în seamă, suntem pigmei jenanți, nu producem lucrări științifice de referință (care să fie citate, care să intereseze pe cineva, care să fie luate în vreo considerare ș.a.m.d.), nu avem contribuții coerente, cursive și notabile la cercetarea mondială, nu intrăm în niciun dialog, în nicio dezbatere, nu, nu… milioane de nu-uri.

În ce privește titulatura „Ministerul Marilor Proiecte”, mie, prin divorțul său dintre nume și lucrul numit, prin ciuda aprinsă între ele, prin cinismul cu care mă paralizează, mi-a adus aminte de 1984 al lui Orwell:

They were the homes of the four Ministries between which the entire apparatus of government was divided. The Ministry of Truth, which concerned itself with news, entertainment, education, and the fine arts. The Ministry of Peace, which concerned itself with war. The Ministry of Love, which maintained law and order. And the Ministry of Plenty, which was responsible for economic affairs. Their names, in Newspeak: Minitrue, Minipax, Miniluv, and Miniplenty.
The Ministry of Love was the really frightening one. There were no windows in it at all.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.

3 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI