Despre prostia noastră, cea de toate zilele (3)

Sufletu’ de copil. Jucăria din vitrină, cea pe care şi-o doreşte, cea pe care a pus geana, cea pe care o vede când închide ochii la culcare, cea pentru care învaţă să pledeze, cea pentru care va descoperi şantajul sentimental (tehnică cu care se va reîntâlni mai târziu, când îl vor practica adulţii ajunşi la vârstele neputinţelor), este, de fiece dată, cea mai frumoasă dintre toate. De câte ori întâlneşte una, o simte, o ştie, şi întâlneşte, cel puţin una-două, de câte ori iese-n oraş.

Sufletu’ de don juan. Femeia frumoasă, cu fiinţa ca duda, vibrându-i în nervi, femeia ce-i scoate ADN-ul din oase, sămânţa din unghii, saliva din boaşe…, femeia ce are la el, pusă-n palme, frământarea de carne, este, de fiece dată, cea mai frumoasă dintre toate. De câte ori întâlneşte una, o simte, o ştie, şi întâlneşte, cel puţin una-două, de câte ori iese-n oraş.

Sufletu’ lui Martin. Un alt aparat, şi el rafinat, de sublimat. Prostia îl prinde fără izmene pe el. Trăieşte în lumea în care, de fiece dată, la orice prostie, se miră cinstit şi-i spune că-i rară, complet copleşit. Refren: De câte ori întâlneşte una, o simte, o ştie, şi întâlneşte, cel puţin una-două, de câte ori iese-n oraş.

Jucându-mă aici, mi-am adus aminte de o fază. Eram copii. Seară de vară. Lângă un bloc de patru etaje, înfăşurat de copaci, discutam de avioane. Unu’, de lucra ta-su la o fabrică de aviaţie, era cel mai bazat. „Bă, ne-a zis, iar noi am tăcut, ştie careva unde se duce căcatul ălora din avioanele care zboară?” Linişte. „Aţi simţit vreodată că vă pică ceva umed pe faţă fără să fie vreun nor pe cer?… Aşa, o picătură invizibilă….” Dintr-o dată am venit de acasă. Da, simţisem asta de o mie de ori şi tot de o mie de ori mă uitasem pe cer fără să văd nimic. „E, ăla era căcat!!” Şi a continuat ştiinţific: „E lăsat să cadă din avion şi, din cauza curenţilor, se desface în particule foarte, foarte fine. Atât de fine, că nici nu miros, nici nu murdăresc. Aţi simţit voi vreun miros când v-a căzut pe faţă?” Noi: „Nuuu!” „Aţi găsit voi vreo urmă maro când v-a picat pe nas?” Noi: „Nuuu!” Chestie e că eu mă făcusem mare şi continuam să cred în prostia asta. Cât de mare? Păi, şi acum, când mă pică ceva umed pe faţă, ridic reflex capul după un avion.

Închei punând un exemplu de prostie, d-aia rară, vorba unui cântec, bună de-ntors metafizica(-ţi) pe dos. Proştii de la CBC Romania au scos la concurs un post de specialist în relaţii publice (numit de ei „PR Specialist”). Ceva din anunţ, pus la capitolul „Cum nu dorim să fie” [candidatul], m-a lovit în… suflet, zău: „Frustat si plafonat, obsedat de faptul ca societatea romaneasca nu i-a oferit sanse de dezvoltare.” N-ar merge aici mai bine vorba „prostie fără seamăn”?

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Un comentariu

Comments RSS TrackBack Identifier URI