Despre prostia noastră, cea de toate zilele (6)

Că doară ce e istoria, decât o înşiruire a prostiei umane, asezonată la răstimpuri cu câte-o faptă de vitejie întru salvarea sufletului naţional?! – ne-o zice Martin de la obraz. Omul exagerează cu bună știință ca să facă un point. Mai întâi că vorbește de realitatea istorică, și nu despre istorie ca știință, apoi că are în vedere evenimentele de-o anume magnitudine sub raportul antrenărilor cauzale (să zicem așa!) și al semnificației pentru destinul speciei umane. Da, frate, așa e, suntem mai mult proști decât deștepți, mai mult nocivi nouă decât benefici ș.a.m.d. Îmi suspend întrebarea „cum ar fi arătat lumea dacă proporția ar fi fost inversă?” în favoarea întrebării „cum de n-am dispărut până acum?”. Miracol? Nu cred, nu se moare așa de ușor…

Treaba cu supraviețuirea speciei e, pe undeva, asemeni celei din comunicare. Te uiți uluit cum discută oamenii între ei. Cei mai mulți sunt incapabili să exprime ceva cât de cât coerent, cât de cât la subiect, cât de cât limpede, cât de cât cu sens ș.a.m.d. și totuși, în virtutea comunicării existente, lucrurile merg. Merg așa cum merg, dar merg, deși te-ai aștepta să se blocheze, să explodeze, să orice altceva. Miracol și aici? Din nou, nu cred. Aș zice că e chestie de toleranțe. Un avion, spre exemplu, zboară chiar dacă niciuna dintre piesele lui nu este identică cu ce ar trebui să fie, cu ce se modelează pe planșeta de proiectare. Nu este identică, dar este în toleranțe. Ieșirea din teleranțe, nu lipsa de identitate, nu lipsa de perfecțiune, este cea care produce calamități. Se vede treaba că șirul de prostii pe care îl marchează înaintarea prin timp a omenirii nu a ieșit din toleranțele vieții. Deși proști, supraviețuim, am copleșit pământul, geme sub noi, urlă cu noi.

Întorcându-ne acum la o discuție anterioară, cea referitoare la prestațiile noastre, Martin zice că m-am eschivat de la răspunsul la întrebarea „prostii, sau neatenții?”. OK, am să fiu tranșant și neechivoc: tot ceea ce, la alții, pare să fie o prostie, când e vorba de noi (doi?), nu e decât o amuzantă și nevinovată neatenție. LOL Poate că ar merita precizat că atunci când neatenția doare parcă îți vine să-i spui și ”prostie”. Voi încerca să întăresc aste zise cu o istorioară.

Eram în Budapesta şi mi-ar fi prins bine un computer. Mi s-a părut o idee bună să iau unul la mâna a doua şi, pentru că toate anunţurile erau în maghiară, iar eu nu ştiam limba, am rugat doi prieteni, George şi Laura, să intermedieze toată treaba. Chiar dacă s-au arătat dornici să mă ajute, cei doi avea un bioritm care complica rău lucrurile: dormeau ziua şi activau noaptea. Aşa se face că a trebuit să mă dau după ei, devenindu-le un musafir constant, vreme de mai multe nopţi, în căutarea unui ofertant de computere, eventual nocturn şi el. N-o mai lungesc, am cumpărat ce căutam. Dup-o zi s-a stricat.

Coincidenţă: George se pricepea la computere. Iau de acasă monitorul într-o geantă şi unitatea într-alta, şi plec spre prietenii mei în jurul orei 22. Oricum eu începusem să scap de prostul obicei de-a dormi noaptea. (De fapt, nu mai dormeam deloc, că ziua nu puteam, şi picoteam permanent ca un sedat.)

Cei doi locuiau în centru, într-o imobil vechi, în apropiere de clădirea Operei. George m-a aşteptat ca de obicei la intrare şi am urcat împreună scara în melc preţ de câteva etaje, pe lângă pereţii scorojiţi. „Aici, mi-a spus George, când am dat să merg mai sus. A descuiat o uşă în dreptul căreia erau o puzderie de sonerii, am mers printr-un balcon ce înconjura o curte interioară şi am ajuns. Consultaţia a durat ore întregi; diagnosticul: computerul nu avea nimic, eu eram prost, făceam o greşeală pe care n-ar fi făcut-o nimeni. N-am s-o spun aici.

Se făcuse 3 dimineaţa. Nici vin nu mai era prin casă… Mi-am zis c-ar trebui să plec. Am înhăţat cele două genţi grele, George m-a condus până la scări. A aprins lumina. „De aci te descurci”, mi-a spus. „E ceva ce-ar trebui să ştiu jos, la ieşire?” „Nu, apeşi pe buton şi uşa se descuie.”

Am început să cobor cu grijă. După scurt timp, s-a stins lumina. Beznă totală. Atunci am simţit cum mă îmbracă frigul. Era iarnă de-a binelea. Am continuat să cobor pipăind cu vârful picioarelor. La primul palier, am lăsat bagajul jos şi am început să caut un întrerupător. N-am dat decât de tencuială scorojită. Fără sfârşit. Am renunţat. Am dibuit pe jos genţile şi am continuat coborârea. Am ajuns la uşa de la ieşire şi, prin întuneric, am văzut ceva ca un zăvor. Am apucat, am tras şi am rupt. Era tocmai firul prin care se plimba curentul electric atât de necesar deblocării yalei. Da, George avusese dreptate (oare de ce mă îndoisem?), yala avea un buton mic şi negru, invizibil pe întuneric. Pipăind, l-am găsit după aceea şi am început să apăs pe el, mecanic, refuzând realitatea, iar realitatea era că eram captiv într-un imobil în cremenea dimineţii, a frigului şi a beznei.

O situaţie grea: până când urma să plece prima persoană la serviciu mai erau ore, iar eu, ca să ajung înapoi la George şi la Laura, ar fi trebuit să am cheia de la balconul lor interior. De fapt, situaţia era mult mai grea: eu nu-mi aminteam nici la ce etaj locuiau oamenii ăia. De fiecare dată, când fusesem la ei, fusesem cu mintea în crăci, lăsându-mă condus.

M-am dus în curtea interioară, deasupra cerul era mort, am început să strig cu teamă: „Georgeee!” Pace. Apoi din ce în ce mai tare: „Georgeeeee!” Tot pace. Am început să urlu: „Georgeeeee!” Parcă eram într-o casă cu fantome. În liniştea nopţii vuia toată clădirea de strigătul meu şi strigătul se întorcea ca un animal şi îmi muşca nervii. Nu a ieşit nimeni, nici George, nici altcineva – să mă bată.

Neştiind ce să mai fac, am început s-o iau înapoi pe scări în sus şi să trag în neştire de uşi, nesperând de fapt nimic. În tot acest timp, purtasem cu mine, ca un dement, genţile alea blestemate, monitor plus unitate. La un moment dat, mi s-a părut că am ajuns la palierul care trebuie. Mai curând, cred că am sperat, voiam aşa de tare să ies din rahat, încât m-am convins singur că am recunoscut etajul. În faţa uşii încuiate de la intrarea pe balcon am început să mă plimb cu mâna peste soneriile înşirate pe lângă toc. N-am apăsat, mă gândeam… Am presupus că fiecare apartament avea o sonerie. Le-am numărat, ca un deştept, erau 15. Prietenii mei stăteau la capătul balconului, parcă. Am apăsat pe cea mai îndepărtată.

De undeva, din apropiere a început să latre un câine, după care am auzit o voce care încerca să-l potolească. Dar n-a ieşit nimeni. Am aşteptat iritat, apoi am sunat în altă parte, deja la nimereală. Insistent. După un timp, s-a auzit cum se deschide o uşă, iar o siluetă a ieşit pe balconul curţii interioare (am văzut-o prin geamul mat al uşii). La mine a ajuns un om uriaş, complet chel, gol, într-un halat de baie. M-am fâstâcit.

Am început să-i spun în engleză (culmea norocului, înţelegea – mă şi întrebam în timp ce vorbeam ce ar fi fost dacă nu ar fi înţeles) că am un prieten, George, care locuieşte pe acel palier şi că îl rog să mă lase să mă duc la uşa acestuia. Chelul mi-a spus scurt: „Bine, du-te!” S-a dat la o parte să mă lase să trec. Am făcut câţiva paşi, nici nu mai simţeam greutatea bagajelor, am trecut de el îndreptându-mă spre un ipotetic George şi am realizat că nu eram deloc sigur că George locuia acolo. (Cinstit vorbind, mi-am imaginat ce ar fi fost dacă sunam la uşa altor oameni şi ieşeau şi ăia năuci – ar fi făcut o combinaţie mişto cu chelu’.) M-am întors scurt şi i-am spus: „Prietene, uite care e treaba, lucrurile stau invers, eu tocmai vin de la George şi vreau să plec, nu să mă-ntorc, dar nu ştiu cum să ies din clădire.” Mi s-a părut că abia atunci s-a enervat.

Am avut impresia că-mi vorbeşte în maghiară şi că înţeleg, că învăţasem limba instantaneu. Omul părea să refuze să creadă că pentru asta îl trezisem din somn, pentru că nu ştiam să ies din clădire!!! L-am privit în ochi şi i-am spus senin (a se citi „nebun”): „Nici tu nu cred că poţi să ieşi de aici!” Se pare că fiecare îşi are o limită a absurdului, chelul tocmai şi-o atinsese atunci şi acolo şi asta cred că l-a copleşit.

A luat-o înaintea mea, a aprins lumina pe scări (m-am întrebat cum dracu de nu dădusem şi eu peste nenorocitul ăla de întrerupător, că mângâiasem pereţii de mă săturasem) şi a început să coboare atletic. Eu, caraghios, de mult una cu genţile mele, din spatele lui, îl admirat: ce exemplar superb! Cum a ajuns la uşa de la ieşire, a apăsat pe micuţul buton negru. O dată, de două ori… Nimic. M-a privit, am zâmbit. Sunt convins că era convins că visează, că visează urât. A apăsat pe clanţă. Închis. M-a privit iar, iar am zâmbit. Mă mânca limba să-i spun că am rupt firul electric, dar am tăcut. Ca un purcel.

S-a întors şi s-a uitat concentrat la uşă, ca la o problemă de şah. Uşa era foarte înaltă, solidă, din lemn masiv, cu modele complicate, frumoase, din alte vremuri. Uriaşul părea mai mic. A pus mâna pe clanţă, a apăsat-o, s-a proptit cu umărul, a pus şi mâna cealaltă, apucând-o de încrustaţii, a gemut, a împins şi a tras, uşa a trosnit. Omul acela a smuls-o din ţâţâni. Era cu ea în mâini şi mă privea crunt. O secundă. Apoi a aşezat-o uşor şi a sprijinit-o de perete. Mi-a spus încet: „Poftim, ieşi!”

.

.

.

.

.

.

.

.

.

7 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI