Despre prostia noastră, cea de toate zilele (1)

Înainte de a încerca să-i răspund lui Martin, aş face două observații. Aş zice mai întâi, de dragul unei idei, că prostia unei naţii nu este suma proştilor ei, conştient fiind aici de un aparent dezacord ontologic. Spre exemplu, faptul că nişte proşti ajung să ia decizii (evident, proaste) cu un impact general devastator este şi urmarea faptului că cei care sunt mai puţin proşti nu sancţionează în niciun fel acele decizii. Numărul mare al proştilor nu e o scuză, căci, chiar dacă e curtea plină de curci, nu e obligatoriu să-mi ciugulească bucăţica de pâine din mână. România este sub imperiul prostiei şi din cauză că prostia nu mai este o ruşine, nu mai este sancţionată şi şi-a luat aerul că ne-a cucerit definitiv, că ne-a supt vlaga. Dacă arăţi prostia cu degetul, ești taxat, se zice că nu gândeşti pozitiv, că eşti un morocănos, un frustrat, cu alte cuvinte, că problema e la tine.

Tot așa, date fiind neimplicarea celor care știu, celor educați, lipsa oricărei sancțiuni, oricărei semnalări, oricărei cenzuri, semidocții, impostorii și proștii (dintr-o lungă listă, exemplul meu preferat este Dan Puric) reușesc să difuzeze în spațiul public tâmpenii care-i îndobitocesc mai tare pe dobitoci. Cei deștepți, în schimb, atunci când ies în public, în piață, nu cultivă deșteptăciunea, n-au pe tarabă inteligența, ci, în mod asumat, prostia. Prostia, spre deosebire de lucrurile deștepte, se vinde cel mai bine, pentru că se cumpără repede și mult. (Nici zeul marketingului nu te va ajuta să vinzi mai bine o carte de filosofie sau de poezie în raport cu una de subliteratură sau cu una în care se pretinde că este arătată calea spre succes și bogăție.)

Din păcate, prostia, indiferent de cifra de afaceri, nu rentează. Sunt adeptul înțelepciunii aristotelice care spune că umanitatea ta nu e posibilă decât în cetate și, implicit, calitatea umanității tale depinde de cea a cetății. Dacă câștigi prostind cu spor, e semn că ești înconjurat de proști și ăsta este un blestem.

(Şi pentru că am pomenit de un antic, să mai spun că nu am menţionat porcii sociali ca o categorie distinctă faţă de proști pentru că eu cred, ca și Socrate, că porcia este, într-un fel, expresia prostiei. Nu vei promova dreptatea socială atâta vreme cât eşti ignorant în privinţa beneficiilor pe care ţi le aduce; chiar dacă, atunci când eşti într-o postură privilegiată, ţi se pare că inechitatea ţi-e prietenă, te înşeli – eşti prost.)

A doua observație este că o prostie făcută (spusă) de cineva nu ar trebui să ne conducă cu necesitate la ideea că este vorba de un prost sadea, adică un prost fără pauze și fără fisuri. Toți facem sau spunem prostii. Mai mari sau mai mici. Mai des sau mai rar. Suntem proști atunci când facem (spunem) prostii și relativ la acele prostii. (Poți fi prost și în același timp deștept, rostind o inepție în timp ce tocmai rezolvi o problemă dificilă de matematică.) Tot așa, un criminal nu e criminal în genere, căci nu tot ce face e o crimă, e criminal relativ la o anumită faptă săvârșită la un moment dat.

Prostul de anvergură sau prostul de substanță pare să fie mai degrabă individul care are o astfel de instalație și instalare mentală – sistem de operare plus sistem de convingeri – încât, în mod imperturbabil, produce prostii non-stop. De obicei, astfel de proști sunt autorii unor prostii care te împietresc, te lasă fără cuvinte, te catatonizează. Paradigmatice în acest sens, pentru mine, sunt personajele lui Creangă din Prostia omenească. Gata cu observaţiile!

Problema lui Martin: Fără a cunoaşte contextul discuţiei, Martin surprinde pe stradă o spusă de felul <<… Le-am spus eu: „Bă, ăștia n-a mers kilometri cu fața cât am mers io cu spatele…”>> şi se întreabă dacă, aşa cum i s-a părut, tocmai a auzit un prost.

Voi înşira lucruri în ordinea în care mi-au venit în minte atunci când am citit problema.

1. Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul;

2. Deşi le întâlnim adesea împreună, fudulia nu e nici o condiţie necesară, nici o condiţie suficientă prostiei;

3. Fudulia, în proverb, cred că e o mândrie pusă pe tapet, explicită; nu e rău să fii mândru de ceva, dar e neînţelept (prostesc, inabil, ţopârlănesc) să scoţi ochii celorlalţi sau să arăţi neinvitat cu degetul spre ceea ce, la tine, te face să fii mândru;

4. Spusa auzită pe stadă este simpatică, inspirată, păcat că nu e originală, eu am mai auzit-o; în orice caz, pare să mărturisească geniul mârlanilor din ţara noastră;

5. În mod speculativ, presupun că individul îşi afirma experienţa şi, mai departe, statutul de autoritate într-ale şoferiei; foarte probabil a comis mai departe un sofism de tipul apel la autoritate (propria-i autoritate) pentru a se impune într-o dispută pe teme şofereşti;

6. Nu exclud ca invocarea autorităţii sale să fi fost făcută pentru a-şi susţine nişte drepturi salariale în raport cu cele care s-ar cuveni unor începători; greşeala de raţionament aici ar fi dată de falsa premisă ascunsă că, întotdeauna, experienţa aduce cu sine şi valoare.

Din haloul ăsta de idei, fără a avea prea mari pretenţii, şi eu am impresia că Martin a întâlnit un prost. Cât despre proştii mei, voi povesti mai încolo.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

2 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI